Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Vocea lui Cătălin se auzea limpede din telefon.
Calmă.
Exact vocea pe care o folosea când îmi explica ceva la cină sau când mă întreba dacă am avut o zi grea.
Numai că vorbele erau adresate fiului meu.
— Mama ta a sacrificat destul pentru tine, Andrei. La un moment dat trebuie să înțelegi că are dreptul și ea la viața ei.
Am ridicat privirea spre el.
Andrei stătea nemișcat.
Înregistrarea continua.
— Nu spun că trebuie să pleci mâine. Dar ai cincisprezece ani. În curând vei fi adult. Nu poți să rămâi permanent centrul universului ei.
A urmat vocea fiului meu:
— Eu n-am spus asta.
— Nu trebuie să spui. Se vede. De fiecare dată când mama ta vrea să facă ceva pentru ea, apare problema „Andrei”.
Mi s-a făcut frig.
Cătălin nu țipa.
Nu înjura.
Nu amenința direct.
Făcea ceva mult mai calculat.
Îl convingea pe copilul meu că era o povară.
— Ascultă următoarea, spuse Andrei.
Am apăsat.
— Dacă eu mă mut aici, lucrurile se vor schimba. O casă are nevoie de reguli. Nu mai vii când vrei, nu mai stai la bunica de fiecare dată când nu-ți convine ceva și nu mai alergi la mama ta pentru orice.
— Este și casa mea.
Cătălin râse scurt.
— Deocamdată.
Am oprit înregistrarea.
Nu mai puteam asculta.
— Când a fost asta?
— Acum două săptămâni.
— De ce nu mi-ai spus?
Andrei mă privi cu ochii umezi.
— Ți-am spus că nu-mi place când rămâne aici.
Mi-am amintit.
Îmi spusese.
Iar eu îi răspunsesem:
„Trebuie să-i dai o șansă.”
— Mai este ceva, spuse el.
Mi-a arătat mesajele.
Cătălin îi scria direct.
Îl întreba când termină antrenamentul.
La ce oră ajunge acasă.
Îi spunea că, după ce se va muta definitiv, „va exista disciplină”.
Într-un mesaj îi scrisese:
„Mama ta nu va fi singură toată viața doar fiindcă tu nu poți accepta schimbarea.”
Am simțit o furie pe care nu o mai trăisem niciodată.
Nu față de Andrei.
Față de mine.
Cătălin reușise să facă toate acestea sub acoperișul meu, iar eu confundasem frica fiului meu cu gelozia unui adolescent.
— De când înregistrezi?
— De vreo lună.
— De ce?
Andrei ridică din umeri.
— Pentru că știam că dacă îți povestesc, el o să vorbească frumos și o să par eu problema.
Replica aceea m-a lovit cel mai tare.
Fiul meu ajunsese să strângă dovezi ca să fie sigur că propria lui mamă îl va crede.
L-am luat în brațe.
La început rămase rigid.
Apoi își sprijini fruntea de umărul meu.
— Îmi pare rău.
— Nu vreau să te desparți de el din cauza mea.
M-am retras suficient cât să-l privesc.
— Ascultă-mă. Dacă mă despart de Cătălin, nu va fi din cauza ta. Va fi din cauza lui Cătălin.
Am ieșit din cameră.
El era tot în bucătărie.
Ridică privirea.
— S-a liniștit?
Am închis ușa camerei lui Andrei în urma mea.
— Da.
— Adolescenții…
— Cătălin, ia-ți lucrurile.
Tăcu.
— Poftim?
— Lucrurile pe care le ai aici. Ia-le și pleacă.
Zâmbetul îi dispăru.
— Ce ți-a spus?
— Destul.
— Daniela, dacă iei de bun tot ce spune un copil supărat…
— Am auzit înregistrările.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, chipul lui se schimbă complet.
Nu mai era profesorul calm și atent.
— M-a înregistrat?
— Da.
— Fără să-mi spună?
Aproape că am râs.
— Asta este problema ta?
— Problema mea este că băiatul ăsta încearcă de luni întregi să ne distrugă relația.
— Nu.
— E gelos, Daniela. Era obișnuit să te aibă numai pentru el.
Exact atunci am înțeles cât de bine își construise povestea.
Orice făcea Andrei devenea dovada că Andrei era problema.
Dacă tăcea, era ostil.
Dacă protesta, era gelos.
Dacă pleca la bunica, era manipulator.
Dacă îmi spunea adevărul, încerca „să ne despartă”.
— Fiul meu se teme să rămână singur cu tine.
— Pentru că nu-i convine să existe un adult care îi pune limite.
— Nu ești tatăl lui.
— Tocmai asta e problema! izbucni el. L-ai crescut fără o figură masculină și acum nu suportă disciplina.
Am rămas nemișcată.
Era prima dată când ridica vocea la mine.
A observat și el.
Imediat și-a schimbat tonul.
— Iubito, ascultă-mă…
— Nu-mi spune așa.
— Încerc doar să te protejez. Peste trei ani Andrei pleacă la facultate. Și tu ce faci? Rămâi singură pentru că el nu acceptă niciun bărbat lângă tine?
Acolo era punctul meu slab.
Știa foarte bine cât mă speriase singurătatea în ultimii ani.
Doar că acum vedeam mecanismul.
Încercase să-l convingă pe Andrei că era o povară.
Acum încerca să mă convingă pe mine că fiul meu era obstacolul dintre mine și fericire.
— Ai zece minute să pleci.
— Arunci o relație serioasă pentru un adolescent care peste câțiva ani nici măcar n-o să mai locuiască aici?
— Nu.
Am deschis ușa de la intrare.
— Arunc o relație cu un bărbat care a așteptat să plec de acasă ca să-i spună copilului meu că ar trebui să dispară treptat din viața mea.
Cătălin mă privi câteva secunde.
Apoi își luă geaca.
— O să regreți.
— Poate.
Am deschis ușa mai larg.
— Dar nu voi regreta că mi-am crezut copilul.
A plecat.
Am încuiat ușa.
Când m-am întors, Andrei era în hol.
— A plecat?
— Da.
— Definitiv?
— Definitiv.
Nu a spus nimic.
S-a întors în cameră.
Am crezut că avea nevoie să fie singur.
După câteva minute însă a revenit cu geanta lui de antrenament.
A pus-o pe masă și a deschis-o.
Înăuntru erau un tricou, lenjerie, încărcătorul telefonului, periuța de dinți și niște bani.
— Ce-i asta?
Andrei se uită la geantă.
— Dacă se muta Cătălin aici, plecam la mamaie.
Am simțit că mi se taie picioarele.
— Aveai geanta pregătită?
Dădu din cap.
— De trei săptămâni.
M-am așezat.
Dintre toate lucrurile pe care le descoperisem în dimineața aceea, acela m-a durut cel mai tare.
Copilul meu își pregătise în secret o geantă pentru ziua în care nu avea să se mai simtă în siguranță acasă.
— Andrei, uită-te la mine.
A ridicat ochii.
— Nu vei pleca tu din casa asta pentru niciun bărbat pe care îl aduc eu aici.
— Bine.
— Și data viitoare când ceva te sperie, îmi spui.
Zâmbi amar.
— Și mă crezi?
Mi-au dat lacrimile.
— Da.
În săptămânile următoare, Cătălin a încercat să mă contacteze.
Mai întâi cu explicații.
Apoi cu scuze.
După aceea cu mesaje în care îmi spunea că voi înțelege, într-o zi, că el încercase doar „să pună ordine”.
Nu i-am mai răspuns.
Dar am făcut ceva ce nu mă așteptasem vreodată să fac.
Am contactat-o pe fosta lui soție.
Nu i-am povestit totul.
Am întrebat-o doar:
— Cum era Cătălin cu fiica voastră?
La celălalt capăt s-a lăsat tăcerea.
Apoi femeia a spus:
— De ce întrebi?
I-am povestit pe scurt.
Răspunsul ei mi-a confirmat tot ce aveam nevoie să știu.
— A făcut același lucru cu ea.
Fiica lor fusese făcută să se simtă vinovată pentru conflictele dintre părinți, controlată și convinsă că mama ei suferea din cauza comportamentului ei.
— Daniela, mi-a spus femeia, nu-l lăsa să-l facă pe băiatul tău să creadă că este problema. Lui Cătălin îi place să decidă cine are voie să ocupe loc într-o familie.
Au trecut câteva luni.
Într-o sâmbătă dimineață am intrat în bucătărie.
Andrei era la masă.
Avea căștile într-o ureche, mânca cereale și se uita la telefon.
— Bună dimineața.
— Bună.
Am făcut cafeaua.
Abia după câteva minute am observat ceva.
Ușa camerei lui era larg deschisă.
În ultimele luni în care Cătălin fusese în viața noastră, Andrei o ținuse aproape permanent închisă.
Uneori încuiată.
Acum era deschisă.
Nu i-am spus nimic.
Nici el.
Nu era nevoie.
Mult timp crezusem că cea mai mare greșeală pe care o puteam face ca mamă singură era să renunț la propria viață pentru copilul meu.
Aveam dreptate.
Dar exista și o altă greșeală.
Să fiu atât de hotărâtă să demonstrez că merit și eu iubire, încât să nu observ când omul pe care îl lăsam să intre în viața mea îl făcea pe copilul meu să simtă că trebuie să iasă din ea.
În dimineața aceea, Andrei și-a lăsat bolul în chiuvetă.
— Merg la antrenament.
— Bine.
Ajuns la ușă, s-a întors.
— Mamă?
— Da?
— Mersi că m-ai crezut.
Am zâmbit.
— Îmi pare rău că ai avut nevoie de dovezi ca s-o fac.
A dat din cap și a plecat.
Iar eu am rămas în bucătărie privind ușa deschisă a camerei lui.
Pentru alții nu însemna nimic.
Pentru mine însemna totul.
Fiul meu se simțea din nou acasă.