Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Maria nu a răspuns imediat.
A pus încet furculița jos și l-a privit pe Luca. Apoi s-a uitat la Eliza, care încerca să pară relaxată, dar își răsucea șervețelul între degete.
— De ce vă trebuie actele? a întrebat Maria.
— Ți-am spus, ca să știm cum stau lucrurile, a răspuns Luca. Dacă renovăm, dacă facem piscina, dacă investim…
— Nu v-am cerut să investiți nimic.
Eliza a oftat nervos.
— Mamă, iar faci o dramă din nimic. Vrem să fie bine pentru toată lumea.
— „Toată lumea” înseamnă voi doi? Pentru că eu nu am fost întrebată nici despre piscină, nici despre dormitorul meu, nici despre mărul pe care vreți să-l tăiați.
Luca și-a schimbat tonul.
— Mai devreme sau mai târziu, casa asta îi va rămâne Elizei. E firesc să ne gândim la viitor.
Maria s-a ridicat de la masă.
— Casa aceasta îmi aparține mie. Cât timp trăiesc, viitorul ei îl decid eu. Iar acum decid că nimeni nu mută un gard, nu taie un pom și nu ridică o piscină în curtea mea.
Eliza s-a înroșit.
— Deci nu ai încredere în propria ta fiică?
— Am încredere în fiica mea când îmi bate la poartă ca să mă vadă. Nu când vine cu cinci valize și îmi spune în ce cameră voi dormi.
Copiii se opriseră din mâncat. Ana o privea pe bunică speriată, iar Tudor nu mai avea curaj să spună nimic.
Maria s-a aplecat spre ei și le-a zâmbit.
— Voi nu aveți nicio vină. Bunica vă iubește și veți fi mereu bineveniți aici. Dar părinții voștri trebuie să înțeleagă că o casă nu devine a ta doar fiindcă îți place.
În seara aceea, Luca și Eliza au dormit în camerele pregătite pentru musafiri. Maria nu le-a mai permis să se mute în dormitorul ei.
După ce copiii au adormit, ea a auzit voci joase din sufragerie. Nu intenționase să asculte, dar a rămas nemișcată pe hol când i-a auzit numele.
— Dacă nu ne arată actele, înseamnă că ascunde ceva, spunea Luca. Poate terenul e mai valoros decât credeam.
— Nu vreau să o supăr prea tare, a murmurat Eliza. Totuși e mama mea.
— Atunci vorbește tu cu ea. Spune-i că ar fi mai simplu să treacă proprietatea pe numele tău. La vârsta ei, nici nu știe ce se poate întâmpla.
Maria s-a întors în camera ei fără un cuvânt.
Nu plângea. Lacrimile îi veniseră mai devreme, când Ana îi spusese cu atâta inocență: „E și casa noastră.” Acum simțea altceva. O limpezime rece.
Dimineața, înainte ca ceilalți să se trezească, Maria a luat actele casei din locul lor sigur, le-a pus într-o geantă și a plecat în oraș.
Mai întâi, a vorbit cu un avocat. A aflat că nimeni nu putea face nimic cu gospodăria fără acordul și semnătura ei. Apoi a mers la notar și și-a pus lucrurile în ordine, exact cum nu avusese curaj să o facă până atunci.
A făcut un testament clar: casa și terenul aveau să le revină, într-o zi, nepoților ei, Ana și Tudor. Nu Elizei, nu lui Luca și nu înainte ca Maria să nu mai fie.
Când s-a întors, mașina lor era încă în curte. Cutia piscinei stătea lângă straturile de roșii, iar Luca măsura cu pași mari locul de sub măr.
Maria a intrat pe poartă și a spus simplu:
— Vă rog să vă strângeți lucrurile. Plecați astăzi.
Eliza a ieșit pe prispă, albă la față.
— Mamă, nu poți să ne dai afară așa!
— Pot. Și tocmai asta fac.
Luca a venit spre ea.
— Pentru că am întrebat de acte? Exagerezi.
— Nu pentru că ai întrebat. Pentru că ați decis în locul meu, apoi ați încercat să mă faceți să mă simt vinovată fiindcă nu v-am lăsat.
Eliza a început să plângă.
— Nu voiam să-ți luăm casa!
Maria a privit-o mult timp.
— Atunci de ce ai venit cu valize, cu piscină și cu planuri despre unde voi dormi eu? De ce mi-ai spus că mărul pe care l-am plantat cu tatăl tău este inutil?
Fiica ei nu a mai găsit niciun răspuns.
Luca și-a luat cheia de la mașină cu un gest nervos.
— O să regreți. Când vei avea nevoie de noi, să nu ne mai cauți.
Maria a făcut un pas spre poartă și a deschis-o larg.
— Când voi avea nevoie de familia mea, o voi căuta. Dar familia nu intră în casa unui om ca să-i numere camerele și să-i aleagă locul de dormit.
Au plecat înainte de prânz.
Ana a alergat înapoi spre bunică și a îmbrățișat-o.
— Mai pot veni la tine?
Maria i-a sărutat fruntea.
— Oricând. Dar ca nepoata mea iubită, nu ca proprietara casei mele.
După ce mașina a dispărut la capătul uliței, Maria a rămas singură în curte. A privit mărul, șopronul, straturile de ridichi și urmele lăsate de valize pe alee.
Nu era fericită că își trimisese fiica acasă. Dar nici nu mai era femeia care tăcea de teamă să nu supere.
În zilele următoare, a schimbat încuietorile și a pus un lacăt nou la șopron. A reparat leagănul lui Tudor, a udat roșiile și a cules primele ridichi.
După două săptămâni, Eliza a venit singură.
Nu avea valize. Nu avea planuri. Nu avea geantă scumpă așezată peste grădina mamei ei.
A stat lângă poartă câteva secunde, fără să știe cum să înceapă.
— Am greșit, mamă, a spus în cele din urmă. M-am lăsat dusă de Luca și de ideea că ni se cuvine ceva.
Maria a lăsat coșul cu ridichi jos.
— Nu mi-ai cerut nimic, Eliza. Asta a durut cel mai tare.
— Îmi pare rău.
Maria nu a deschis imediat poarta. Dar nici nu a închis-o.
— Copiii pot veni în weekend, dacă vrei. Facem plăcinte, îi lăsăm să se dea în leagăn și le arăt cum se plantează roșiile. Tu poți veni cu ei. Dar aici există o regulă: nimeni nu decide peste capul meu.
Eliza a dat din cap, cu ochii plini de lacrimi.
— Înțeleg.
Maria s-a întors spre mărul bătrân. Soarele cobora peste curte, iar umbra lui se întindea exact până la prispă.
Casa nu devenise mai mică. Grădina nu dispăruse. Șopronul rămăsese în picioare.
Doar Maria se schimbase.
Iar din ziua aceea, toți cei care îi treceau pragul au înțeles că în gospodăria aceea nu exista loc pentru oameni care voiau să ia, dar nu știau să întrebe.