Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Radu a rămas nemișcat lângă poartă.
Punga cu portocale îi atârna din mână, iar cuvintele tatălui îi răsunau în cap mai puternic decât se așteptase.
— Tată, nu am venit să măsor nimic, a spus el în cele din urmă.
Ion l-a privit fără să clipească.
— Atunci de ce ai venit abia acum?
Radu nu a avut un răspuns bun.
Andrei a lăsat găleata lângă gard și s-a apropiat cu respect.
— Poftiți în casă, domnule Radu. E frig afară.
La masă, Ion a pus ceai și câteva felii de cozonac rămase de la vecina Vasile. Andrei a adus lemne pentru sobă, iar Radu îl urmărea în tăcere.
Totul îl neliniștea: felul în care Andrei știa unde se țin cănile, cum aprindea focul fără să întrebe, cum îl asculta pe Ion povestind pentru a zecea oară despre părul din curte.
— Vii des pe aici? l-a întrebat Radu, în cele din urmă.
— Când pot, a răspuns Andrei. Uneori de două ori pe săptămână, alteori mai rar.
— Și de ce faci asta?
Andrei s-a uitat spre Ion, care privea focul.
— Pentru că e singur. Pentru că tata mi-a spus că, atunci când eram mic, bunicul Ion mi-a reparat bicicleta și m-a dus cu mașina la spital când mi-am spart capul la fotbal. Și pentru că un om bătrân nu trebuie lăsat să aștepte un telefon care poate nu mai vine.
Radu a coborât privirea.
Ion n-a spus nimic. Nu îl certa. Și tocmai tăcerea aceea îl durea mai tare decât orice reproș.
Când a plecat, Radu nu a mai aruncat o privire peste gard, spre casă sau spre livadă. A mers direct la mașină și a condus tot drumul spre București fără să pornească radioul.
Cristina îl aștepta în bucătărie.
— Ei? Cum e tatăl tău?
Radu și-a lăsat cheile pe masă.
— E bine. Mai bine decât mine.
În seara aceea, nu au vorbit despre casă, vânzare sau moștenire. Pentru prima oară, Radu i-a spus soției lui că nu voia să mai audă astfel de discuții.
— Tata e viu, Cristina. Și are nevoie de mine acum, nu după ce nu va mai fi.
A doua zi, Radu l-a sunat.
— Tată, ce faci?
La celălalt capăt al firului s-a lăsat o pauză.
— Bine, fiule. De ce?
Întrebarea aceea simplă l-a făcut pe Radu să strângă telefonul în palmă.
— Așa. Voiam doar să te aud.
În următorul weekend s-a întors. Nu cu o cutie de prăjituri, ci cu materiale pentru acoperiș. Andrei era deja acolo, iar Ion îi privea de jos, cu o pătură pe genunchi.
La început, Radu și Andrei au lucrat stângaci unul lângă altul. Nu se cunoșteau, nu aveau încredere unul în celălalt, dar amândoi știau pentru cine repară tabla desprinsă de vânt.
— Ține mai sus, i-a spus Andrei.
— Știu, a răspuns Radu, mai aspru decât voia.
După câteva minute, și-a cerut scuze.
— Nu cu tine sunt supărat.
— Știu, a răspuns tânărul. Dar nu e prea târziu să fii aici.
Radu l-a privit atunci cu recunoștință. Nu ca pe un intrus, ci ca pe omul care îi ținuse tatăl în viață până când el avusese curajul să se întoarcă.
Au trecut lunile.
Radu a început să vină aproape în fiecare weekend. Îl ducea pe Ion la medic, îi cumpăra medicamentele și îl suna seara, chiar și atunci când nu aveau nimic important de spus.
Uneori vorbeau despre grădină. Alteori despre meciuri. Iar uneori stăteau pur și simplu pe banca de sub păr și ascultau păsările.
Într-o după-amiază de primăvară, Ion i-a spus:
— Știi ce m-a durut cel mai tare, Radu? Nu că nu veneai. Ci că mă gândeam că, dacă aș suna eu, te-aș încurca.
Fiul lui a simțit că i se pune un nod în gât.
— Nu mă mai încurci, tată. Niciodată.
Ion a dat încet din cap.
— Bine. Atunci o să te mai sun și eu.
A fost prima dată după mult timp când Radu a râs împreună cu tatăl lui.
Au mai avut doi ani buni.
Doi ani în care grădina a rodit din nou, în care Andrei a venit la masă de sărbători, iar Ion i-a învățat pe amândoi cum se altoiește un măr și când se taie via de vie.
Într-o dimineață liniștită de toamnă, Ion nu a mai ieșit pe prispă.
Radu a ajuns repede, chemat de Andrei. Bătrânul stătea în fotoliul lui, cu fotografia Ilenei pe masă și cu o expresie împăcată pe chip.
Nu mai era singur.
La înmormântare, Radu a stat lângă Andrei, iar după ce oamenii au plecat, au rămas amândoi în curtea casei.
Părul bătrân foșnea în vânt.
— Tata spunea că nu trebuie tăiat, a murmurat Radu.
— Nu trebuie, a răspuns Andrei. Dar putem planta unul nou lângă el.
În primăvară, au săpat împreună o groapă în grădină și au pus un păr tânăr în pământ.
Radu a acoperit rădăcinile cu pământ, apoi a privit casa tatălui său.
Nu se mai gândea la ce avea să moștenească.
Se gândea la toate weekendurile pe care le pierduse și la faptul că un băiat din vecini îi oferise tatălui său ceea ce el uitase să ofere: timp.
Apoi a luat stropitoarea, a udat pomul și a spus încet:
— De acum, grădina asta nu va mai aștepta pe nimeni.