Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Elena Stan?
Vocea Irinei tremurase.
Elena ținea basmaua în mâini și nu știa ce o speria mai tare: privirile tuturor sau faptul că Irina îi rostise numele ca și cum îl cunoștea de ani întregi.
— Da…
Irina s-a apropiat.
— Tu ești Elena Stan care lucra la salonul „Bellezza”, acum vreo cincisprezece ani?
Elena a închis ochii pentru o clipă.
Oana a lăsat încet paharul pe masă.
— Vă cunoașteți?
Irina nici măcar n-a privit-o.
— Nu personal. Dar știu cine este.
Andrei se uita nedumerit când la una, când la cealaltă.
— Cine?
Irina a rămas în fața Elenei.
— Una dintre cele mai talentate stiliste pe care le-am văzut vreodată.
În sală s-a făcut din nou liniște.
Oana a râs scurt, convinsă că auzise greșit.
— Elena? Femeia de serviciu?
Irina s-a întors spre ea.
— Da, Oana. Elena.
Apoi și-a mutat din nou privirea spre femeia din fața ei.
— Am văzut lucrările tale când eram la început. Coafurile de mireasă, concursurile… Toată lumea spunea că o să ajungi foarte departe. Și apoi ai dispărut.
Elena și-a strâns basmaua între degete.
— Viața mea a luat alt drum.
Irina s-a uitat la capul ei descoperit, apoi la chipul obosit.
Nu a întrebat nimic.
Elena însă știa că nu mai avea rost să ascundă.
— M-am îmbolnăvit.
Oana a coborât privirea.
— Au urmat tratamente, operații, luni întregi în care singurul lucru important era să mă trezesc și a doua zi.
Vocea Elenei era calmă.
— Mi-am pierdut părul. Dar înainte de asta pierdusem deja salonul. Clientele au plecat, economiile s-au dus pe tratamente și, când am început să-mi revin, nu mai aveam nimic la care să mă întorc.
Andrei a privit-o uluit.
Acum înțelegea de ce Elena se oprea mereu lângă postul lui de lucru.
Nu privea pensulele din curiozitate.
Își privea vechea viață.
— Și ai ajuns să lucrezi aici… a spus Irina.
Elena a zâmbit trist.
— Aveam nevoie de salariu. Când trebuie să-ți plătești chiria și facturile, nu mai contează dacă înainte țineai o foarfecă sau un mop.
Oana se făcuse albă la față.
— Elena… eu nu știam.
Elena s-a uitat la ea.
— Nu. Nu știai.
A făcut o pauză.
— Dar nici nu trebuia să știi ca să nu râzi de mine.
Oana n-a mai spus nimic.
Replica aceea a lovit mai puternic decât orice ceartă.
Irina a luat basmaua de pe spătarul unui scaun și i-a întins-o Elenei.
— Pune-o dacă așa te simți mai bine.
Elena a privit-o.
— Nu cred că mai vreau.
Și, pentru prima dată după mult timp, a rămas în fața unei încăperi pline de oameni fără să-și acopere capul.
Petrecerea a continuat, dar nimic nu mai era la fel.
Oana stătea retrasă.
Andrei s-a așezat lângă Elena.
— De asta te uitai mereu la mine când lucram?
Elena a zâmbit.
— Uneori țineai pensula greșit.
Andrei a izbucnit în râs.
— Și nu mi-ai spus?
— Nu era treaba femeii de serviciu să-i dea lecții make-up artistului.
— Poate ar fi trebuit.
La plecare, Irina a oprit-o.
— Elena, putem vorbi după sărbători?
— Despre ce?
— Despre tine.
Elena a zâmbit obosit.
— Irina, dacă vrei să-mi mărești salariul la curățenie, nu refuz.
— Nu despre curățenie.
Elena a rămas nemișcată.
— Atunci despre ce?
— Despre întoarcerea ta în meserie.
— Nu mai sunt femeia de atunci.
— Nici eu nu mai sunt cea de atunci.
Irina i-a întins o carte de vizită.
— Gândește-te.
Elena a luat-o, dar n-a promis nimic.
După sărbători, lucrurile au început să se schimbe și în salon.
Irina aflase că glumele Oanei nu fuseseră un incident izolat. Mai multe angajate povestiseră cum le vorbea colegilor, cum trata personalul auxiliar și cum umilea oamenii pe care îi considera „sub nivelul ei”.
Irina a chemat-o în birou.
— Talentul nu-ți dă dreptul să-i calci pe ceilalți în picioare.
— Am făcut doar niște glume.
— O glumă e atunci când râde și celălalt.
Oana și-a pierdut poziția privilegiată în salon, iar după scurt timp a ales să plece.
Elena nu s-a bucurat.
Nu voia răzbunare.
Avea altceva la care să se gândească.
Oferta Irinei.
Trecuseră aproape cincisprezece ani de când lucrase ultima dată cu adevărat într-un salon.
— Nu știu dacă mai pot, i-a mărturisit într-o dimineață.
Irina a pus în fața ei un cap de manechin, o trusă și câteva instrumente.
— Atunci aflăm.
Elena a atins foarfeca.
Degetele i-au tremurat.
Apoi a făcut prima secțiune.
A doua.
După câteva minute, mâinile nu-i mai tremurau.
Andrei o urmărea de lângă recepție.
— Doamne… a murmurat.
Irina zâmbea.
— Ți-am spus.
Elena nu uitase.
Doar se convinsese că acea parte din ea murise.
Irina i-a propus să înceapă treptat, câteva ore pe zi, alături de echipă.
Dar Elena a avut o condiție.
— Nu vreau să mă întorc ca femeia care eram înainte.
— Cum vrei?
Elena s-a gândit.
— Vreau să lucrez cu femeile care nu mai cred că pot fi frumoase.
Irina a înțeles imediat.
Au început cu cliente care trecuseră prin tratamente grele, operații sau perioade în care imaginea lor se schimbase complet.
Elena nu le promitea că le va transforma.
Le asculta.
Uneori le arăta cum să-și lege frumos o basma.
Alteori le ajuta să aleagă o perucă sau un machiaj discret.
Iar dacă o femeie nu voia nimic din toate acestea, Elena nu insista.
— Nu trebuie să ascunzi nimic ca să fii frumoasă, le spunea.
Într-o după-amiază a venit o femeie de aproximativ 50 de ani, cu o basma trasă până aproape de sprâncene.
— Mi-e rușine s-o dau jos.
Elena s-a așezat lângă ea.
— Știu.
— De unde?
Elena și-a scos propria basma din geantă și a pus-o pe masă.
— Pentru că și eu am stat mult timp ascunsă sub una.
Femeia a privit-o.
— Și când ai avut curaj?
Elena a zâmbit.
— Nu când mi-a dispărut frica. Când m-am săturat să las frica să hotărască pentru mine.
La câteva luni după petrecerea de Crăciun, salonul arăta la fel.
Aceleași oglinzi.
Aceleași scaune.
Aceleași lumini.
Dar Elena nu mai venea dimineața cu găleata și mopul.
Avea propriul ei post de lucru.
Într-o seară, după ultima clientă, Andrei a găsit-o privind în oglindă.
— La ce te gândești?
— La prima zi când am venit aici.
— Când făceai curățenie?
— Da.
— Regreți?
Elena a clătinat din cap.
— Nu.
Și-a atins ușor capul descoperit.
— Mult timp am crezut că, dacă oamenii văd ce am pierdut, asta e tot ce vor vedea la mine.
— Și acum?
Elena s-a privit din nou în oglindă.
— Acum știu că nu părul era lucrul pe care trebuia să-l recuperez.
— Atunci ce?
A zâmbit.
— Pe mine.
Andrei a plecat, iar Elena a rămas câteva clipe singură.
În oglindă nu mai vedea femeia de serviciu pe lângă care oamenii treceau fără s-o observe.
Nici stilista de succes care fusese cu cincisprezece ani înainte.
Vedea femeia care trecuse prin amândouă viețile și rămăsese în picioare.
Basmaua era în sertarul de lângă ea.
Uneori o purta.
Alteori nu.
Dar acum alegerea îi aparținea.
Și pentru prima dată după foarte mulți ani, când Elena Stan se privea în oglindă, nu se mai gândea la ceea ce îi lipsea.
Se gândea la tot ce reușise să păstreze.