Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Femeia s-a apropiat de poartă, dar s-a oprit înainte să intre.
— Eu sunt Ecaterina. Mama lui Mihai.
Ioana a simțit că i se înmoaie genunchii.
Bărbatul de lângă ea și-a pus o mână pe umărul femeii.
— Iar eu sunt Nicolae, tatăl lui.
Andrei se uita când la ei, când la mama lui.
— Adică… sunt bunicii mei?
Ecaterina și-a dus din nou mâna la gură și a început să plângă.
— Da, dragul meu.
Ioana l-a tras instinctiv pe Andrei mai aproape.
— Nu. Stați puțin. Zece ani n-ați existat. Nu puteți să veniți acum cu două mașini la poarta mea și să-i spuneți copilului că sunteți bunicii lui.
Bărbatul mai tânăr a intervenit.
— Aveți dreptate. Eu sunt Sorin, fratele lui Mihai. Și tocmai de aceea trebuie să aflați tot.
Ioana s-a uitat la el.
Acum vedea asemănarea.
Aceeași linie a maxilarului. Aceiași ochi.
— Atunci spuneți-mi unde este Mihai.
Ecaterina a început să tremure.
Nicolae a coborât capul.
Sorin a fost cel care a răspuns.
— Mihai a murit, Ioana.
Pentru câteva secunde, Ioana n-a înțeles cuvintele.
— Nu.
— Îmi pare rău.
— Nu.
A făcut un pas în spate.
— Dacă ar fi murit, aș fi aflat.
Sorin și-a strâns buzele.
— A murit acum zece ani.
Ioana l-a privit fix.
— Când?
— La câteva zile după ultima voastră conversație.
Lumea din jur a amuțit.
Vecinii, ulița, mașinile, vocile.
Tot.
— Cum?
— Accident de mașină.
Ioana s-a sprijinit de poartă.
Andrei i-a prins mâna.
— Mamă…
Ea și-a întors privirea spre fiul ei.
Zece ani îl privise și se întrebase dacă tatăl lui alesese pur și simplu să dispară.
Zece ani fusese furioasă pe Mihai.
— Dar eu îl sunam, a șoptit. Îi scriam. Eram însărcinată.
Sorin a încuviințat.
— Știu.
Ioana a ridicat brusc capul.
— Cum adică știi?
Tăcerea care a urmat a fost diferită.
Ecaterina și-a șters obrajii.
— Pentru că eu știam.
Ioana s-a întors spre ea.
— Ce știați?
— Că erai însărcinată.
Ioana a simțit cum durerea se transformă în furie.
— Mihai știa?
Ecaterina nu răspundea.
— V-am întrebat dacă Mihai știa!
— Nu atunci.
— Atunci dumneavoastră de unde știați?
Femeia și-a coborât privirea.
— Ai sunat la noi acasă după accident.
Ioana și-a amintit.
Sunase de zeci de ori.
O dată răspunsese o femeie.
Ioana spusese cine este și că trebuie neapărat să vorbească cu Mihai.
Vocea de la celălalt capăt îi răspunsese rece că Mihai nu mai dorește să audă de ea.
Telefonul se închisese.
Ioana se uită la Ecaterina.
— Dumneavoastră erați.
Femeia a început din nou să plângă.
— Da.
— Mi-ați spus că Mihai nu mai vrea să știe de mine.
— Da.
— Dar era deja mort.
Ecaterina a închis ochii.
— Da.
Ioana s-a repezit să deschidă poarta de tot.
— Plecați.
— Ioana…
— Plecați de la mine!
Andrei s-a speriat de vocea ei, iar Ioana s-a oprit imediat.
Nu voia ca băiatul să plătească pentru furia adulților.
Sorin s-a apropiat.
— Înainte să plecăm, trebuie să vezi ceva.
— Nu vreau nimic.
— Este de la Mihai.
Ioana a încremenit.
Sorin s-a întors la mașină și a scos o mapă mică.
Din ea a luat un plic vechi.
— L-am găsit după moartea lui, printre lucrurile păstrate de tata. Nu știam cui îi era destinat până când am început să căutăm mai atent.
Ioana nu l-a luat.
— Ce este?
— O scrisoare.
Ecaterina și-a ridicat privirea.
— Mihai aflase de copil înainte să moară.
Ioana a simțit că nu mai poate respira.
— Tocmai ați spus că nu știa.
— Eu nu i-am spus, a răspuns Ecaterina. A aflat singur.
Sorin a continuat:
— În ziua accidentului venea spre tine.
Ioana s-a uitat la el.
— Spre mine?
— Da.
Mihai îi găsise mesajele. Aflase că Ioana era însărcinată și avusese o ceartă uriașă cu părinții lui.
Voia să plece la ea.
Nu ajunsese niciodată.
Accidentul se produsese pe drum.
Ioana a luat plicul cu mâinile tremurând.
— De ce primesc asta după zece ani?
De data aceasta Nicolae a răspuns.
— Pentru că am fost niște lași.
Ecaterina plângea fără să se mai ascundă.
— Eu am fost, a spus ea. Eu am crezut că relația voastră era o greșeală. Mi-am imaginat că, dacă Mihai nu mai este, trebuie să închidem tot ce ținea de viața lui de atunci.
— Inclusiv copilul lui?
Ecaterina a tresărit.
— Da.
Răspunsul acela a durut mai mult decât orice scuză.
— Zece ani, a spus Ioana. Copilul ăsta a crescut întrebându-mă de ce nu-l vrea tatăl lui.
Ecaterina s-a uitat spre Andrei.
— Știu.
— Nu, nu știți. La școală râdeau de el. În sat vorbeau despre mine. Eu am crezut că Mihai ne abandonase. Iar dumneavoastră știați adevărul.
— Ai dreptate.
Ioana nu se așteptase la asta.
Nicio justificare.
Doar două cuvinte.
— De ce acum?
Nicolae s-a uitat la nepotul lui.
— Pentru că am îmbătrânit și am înțeles că pedeapsa noastră nu trebuie să fie și pedeapsa lui.
Andrei stătea tăcut.
Apoi a întrebat:
— Tata mă voia?
Toți au amuțit.
Ioana și-a strâns fiul de mână.
Sorin i-a întins plicul.
— Cred că ar trebui să afli chiar de la el.
Au intrat în casă.
Vecinii au rămas la porți, dar pentru prima dată Ioanei nu-i mai păsa ce credea satul.
S-a așezat la masa din bucătărie și a deschis scrisoarea.
Recunoscu imediat scrisul lui Mihai.
Primele rânduri erau pentru ea.
Îi spunea că aflase despre sarcină. Că îi părea rău că nu fusese lângă ea. Că venise momentul să înceteze să trăiască după regulile familiei lui.
Apoi Ioana a ajuns la rândul care i-a frânt vocea.
Mihai scrisese că, dacă va fi băiat, îi plăcea numele Andrei.
Ioana a lăsat foaia jos.
— Mamă?
S-a uitat la fiul ei.
— Ce scrie?
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Că tatăl tău te voia.
Andrei nu s-a mișcat.
— Serios?
— Da.
I-a întins scrisoarea.
— Și mai scrie ceva. Dacă erai băiat… voia să te cheme Andrei.
Băiatul a rămas cu ochii la foaie.
— Dar tu mi-ai pus numele.
— Da.
Ioana a râs printre lacrimi.
— N-am știut niciodată că și el îl alesese.
Andrei și-a șters obrazul.
Pentru un copil care trăise zece ani cu întrebarea dacă fusese abandonat, câteva rânduri schimbaseră totul.
Nu-i aduceau tatăl înapoi.
Dar îi luau o povară de pe umeri.
Ecaterina s-a apropiat încet.
— Andrei, eu nu am dreptul să-ți cer nimic. Dar dacă într-o zi vei vrea să ne cunoști…
Băiatul s-a uitat la mama lui.
Ioana nu i-a spus nici da, nici nu.
— Tu hotărăști.
Andrei s-a gândit câteva secunde.
— Vreau să văd o poză cu tata.
Nicolae și-a acoperit ochii.
Sorin a scos telefonul și i-a arătat o fotografie.
Andrei a privit-o mult.
Apoi a zâmbit pentru prima dată.
— Chiar semăn cu el.
— Foarte mult, a spus Nicolae.
Lucrurile nu s-au reparat într-o singură după-amiază.
Ioana n-a uitat zece ani doar pentru că Ecaterina plângea la masa ei.
Nici n-a lăsat familia lui Mihai să intre peste noapte în viața copilului.
Au început încet.
Cu telefoane.
Apoi cu vizite.
Andrei a cunoscut povești despre tatăl lui pe care Ioana nu le știa. A aflat cum fusese copil, ce prostii făcuse la școală, ce muzică asculta și că râdea exact ca el.
Într-o zi, Nicolae i-a adus o cutie.
Înăuntru erau câteva lucruri ale lui Mihai: un ceas vechi, fotografii și o minge mică de fotbal păstrată din adolescență.
— Astea sunt ale tale acum, i-a spus.
Andrei a luat ceasul.
— Nu vreau lucrurile lui ca să-mi dați ceva.
Nicolae a zâmbit trist.
— Nici eu nu vreau să te cumpăr. Vreau doar să ai ceva de la tatăl tău.
Satul, desigur, aflase tot.
Aceiași oameni care timp de zece ani întrebaseră cine este tatăl copilului găseau acum motive să treacă pe lângă poarta Ioanei.
— Cine erau oamenii ăia?
— Rude.
— Din București?
— Da.
— Păreau oameni cu bani.
Ioana zâmbea.
— Nu asta contează.
Câteva dintre femeile care o judecaseră au încercat chiar să-și ceară scuze.
Ioana nu le-a făcut scandal.
Nu mai avea nevoie.
Adevărul fusese suficient.
Anii au trecut.
Andrei a crescut știind două lucruri pe care copilul de zece ani de la poarta aceea nu le știuse.
Că tatăl lui nu fugise.
Și că fusese dorit înainte să se nască.
Când a plecat la facultate, Ioana l-a ajutat să-și pună bagajele în mașină.
Andrei era deja mai înalt decât ea.
Înainte să plece, a scos din buzunar ceasul lui Mihai.
Îl purta doar în zilele importante.
— Mamă?
— Da?
— Știi la ce mă gândeam?
— La ce?
— Toată copilăria am crezut că-mi lipsește jumătate din poveste.
Ioana l-a privit.
— Și acum?
Andrei a zâmbit.
— Acum știu că povestea mea a fost aici tot timpul. Doar că niște oameni au ascuns câteva pagini.
A îmbrățișat-o.
— Dar partea cea mai importantă ai scris-o tu.
Ioana l-a strâns la piept.
Zece ani fusese femeia despre care satul șoptea.
Femeia părăsită.
Mama copilului fără tată.
Acum știa adevărul.
Mihai încercase să se întoarcă.
Își dorise copilul.
Îi alesese chiar și numele.
Iar oamenii care îi judecaseră nu-i mai puteau lua nimic.
Pentru că Andrei nu mai era băiatul care se întreba de ce tatăl lui nu venise niciodată.
Era fiul unui bărbat care pornise spre el și al unei mame care, până când adevărul reușise să ajungă la poarta lor, îl crescuse singură și nu-l lăsase nicio clipă să creadă că valorează mai puțin decât ceilalți.