Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andrei a rămas cu ochii pe ecran.
EI Arhitectură SRL.
Înființată cu trei luni înainte.
— Ce e asta? a întrebat Bianca.
Andrei n-a răspuns. A sunat imediat directorul comercial.
— Vreau lista contractelor active. Acum.
Câteva minute mai târziu avea răspunsul.
Și atunci a început să înțeleagă.
Contractul pentru centrul comercial fusese primul.
Apoi încă un client important anunțase că nu mai continuă proiectul.
Și încă unul.
Nu exista nicio clauză secretă prin care eu le luasem contractele. Nu aveam nevoie.
Clienții pur și simplu aveau dreptul să aleagă cu cine continuă.
Iar ei nu veniseră la firma noastră pentru Andrei.
Veniseră pentru mine.
Pentru proiectele mele.
Pentru echipa mea.
Pentru cei zece ani în care eu fusesem omul din spatele planșelor, în timp ce Andrei devenise chipul companiei.
Telefonul lui a sunat din nou.
Era Mihai.
— Ce naiba se întâmplă? a izbucnit Andrei. Unde e toată lumea?
— Plec.
— Cum adică pleci?
— Mi-am depus demisia.
Andrei a încremenit.
— Pentru Elena?
— Da.
— Îți dublez salariul.
Mihai a tăcut o secundă.
— Nu e vorba despre salariu.
— Atunci despre ce?
— Despre cine vreau să construiesc proiectele astea.
A închis.
Până la sfârșitul săptămânii au mai plecat șapte oameni.
Arhitecți.
Designeri.
Ingineri.
Nu-i obligasem.
Nu le promisesem averi.
Le spusesem doar că deschid un studio nou și că cine vrea să construiască mai departe alături de mine are o ușă deschisă.
Au venit.
Andrei a rămas cu firma.
Exact așa cum ceruse.
Numai că, odată cu ea, rămăseseră și lucrurile despre care Bianca nu mă întrebase când venise după chei.
Chiria uriașă a sediului.
Ratele pentru echipamente.
Leasingurile.
Creditele contractate pentru extindere.
Salariile.
Furnizorii.
Și obligațiile unei companii care arăta impresionant cât timp avea proiecte suficiente pentru a o hrăni.
Bianca a început să înțeleagă câteva săptămâni mai târziu.
— Dar firma asta nu valora milioane?
Andrei stătea în bucătărie, cu laptopul deschis și telefonul lipit de ureche.
— Valora.
— Atunci unde sunt milioanele?
— În contracte, Bianca! În proiecte! Nu stau banii într-un sac în seif!
Ea s-a încruntat.
— Dar avem casa.
Andrei a ridicat privirea.
Acolo era următoarea problemă.
Casa.
Cea pentru care Bianca venise personal să-mi ceară cheia.
Locuisem acolo aproape opt ani.
O casă frumoasă, într-o zonă bună de lângă București, cu ferestre mari și o curte de care fusesem cândva foarte mândră.
Bianca se mutase aproape imediat.
Își adusese hainele, schimbase câteva tablouri și comandase mobilier nou înainte ca divorțul nostru să fie măcar finalizat.
Numai că într-o după-amiază s-a întors de la cumpărături și cheia n-a mai funcționat.
A încercat din nou.
Nimic.
A sunat la sonerie.
Un bărbat necunoscut i-a răspuns prin interfon.
— Cine sunteți?
— Eu locuiesc aici!
— Cred că este o confuzie.
Bianca l-a sunat pe Andrei urlând.
— Cine mi-a schimbat încuietorile?!
Andrei a ajuns acolo în mai puțin de o oră.
Atunci a aflat ceea ce ar fi trebuit să știe de mult.
Casa nu fusese niciodată proprietatea firmei.
Și nici a lui.
Fusese cumpărată cu ani înainte printr-o structură de investiții a familiei mele, iar noi avuseserăm drept de folosință cât timp anumite condiții contractuale erau îndeplinite.
Avocatul meu nu inventase nimic.
Nu falsificase nimic.
Pur și simplu citise actele pe care Andrei nu se obosise niciodată să le citească.
Când separarea devenise oficială, dreptul nostru de folosință încetase.
Proprietarul putea dispune din nou de casă.
Iar cheia pe care i-o dădusem Biancăi?
Era reală.
Doar că nu-i promisesem niciodată că va deschide ușa pentru totdeauna.
În seara aceea m-a sunat Andrei.
— Ai făcut asta intenționat.
— Ce anume?
— Casa!
— Nu este casa ta, Andrei.
— Am locuit acolo opt ani!
— Și eu.
— Știai că se va întâmpla.
— Da.
A tăcut.
— De când?
M-am uitat prin geamul noului meu birou.
În spatele meu, Mihai și ceilalți lucrau la primul nostru proiect mare.
— De când am citit actele.
— Ai pregătit totul.
— Nu, Andrei. Tu ai pregătit divorțul. Eu doar m-am pregătit pentru el.
— Mi-ai luat compania!
— Compania este încă a ta.
— Fără clienți!
— Nu sunt proprietatea mea. Au ales.
— Și angajații?
— Au ales și ei.
A început să ridice vocea.
— Ai făcut totul ca să mă distrugi!
Atunci am râs.
— Nu. Dacă voiam să te distrug, încercam să-ți iau firma. Tu ai insistat să o păstrezi.
A tăcut.
— Ți-am dat exact ceea ce ai cerut.
Și am închis.
Dar problemele lui nu se terminaseră.
În lunile în care fusese ocupat cu Bianca și cu planul de a mă scoate din firmă, Andrei devenise neglijent.
Contabila observase cheltuieli personale trecute prin companie.
Vacanțe.
Cadouri.
Mese.
Geanta Biancăi.
Nu eu făcusem reclamația care a declanșat verificările.
Nici n-a fost nevoie.
Când au început controalele, documentele vorbeau singure.
Au urmat explicații, corecții, penalități și alte probleme pe care Andrei nu și le putea permite tocmai în momentul în care veniturile firmei scădeau.
Bianca rezistase cât timp încă exista aparența luxului.
Dar fără casa mare, fără vacanțe și fără cardul firmei, relația lor a început să arate diferit.
— Mi-ai spus că totul va fi al nostru, i-a reproșat într-o seară.
— Și va fi. Trebuie doar să trecem peste perioada asta.
— Ce perioadă?
— Câteva luni.
— Și unde să stau câteva luni?
— În apartament.
Bianca îl privise de parcă tocmai îi propusese să doarmă într-o gară.
Două săptămâni mai târziu plecase.
Fără discursuri.
Fără promisiuni.
Și, din câte am aflat mai târziu, fără să-i înapoieze geanta cumpărată pe cardul firmei.
Eu, între timp, nu aveam timp să mă bucur de prăbușirea lor.
Eram ocupată.
EI Arhitectură începuse cu un spațiu mult mai mic decât fostul nostru sediu.
Fără recepție spectaculoasă.
Fără pereți scumpi de marmură.
Fără biroul enorm în care Bianca se așezase triumfătoare.
Aveam însă oamenii potriviți.
Și proiectele.
În șase luni, echipa crescuse suficient încât să ne mutăm într-un sediu mai mare.
Într-o dimineață, Mihai a intrat în biroul meu și a pus o mapă pe masă.
— Am câștigat.
— Ce?
— Licitația pentru complexul de birouri.
Am deschis mapa.
Era cel mai mare contract obținut vreodată numai în numele meu.
— Felicitări, doamna Ionescu.
Am zâmbit.
— Elena.
— După atâția ani?
— Mai ales după atâția ani.
Fosta firmă a lui Andrei a intrat în insolvență înainte de sfârșitul anului.
Nu pentru că eu apăsasem vreun buton magic.
Ci pentru că, odată ce oamenii, proiectele și reputația pe care se sprijinise dispăruseră, rămăsese doar structura.
Și datoriile.
L-am întâlnit pe Andrei întâmplător aproape un an mai târziu.
Ieșeam dintr-o cafenea.
Era singur.
Părea mai bătrân.
— Elena.
— Bună.
S-a uitat la mine câteva secunde.
— Arăți bine.
— Mulțumesc.
— Am auzit că firma merge.
— Merge.
A zâmbit amar.
— Ai câștigat.
Am clătinat din cap.
— N-a fost un concurs.
— Pentru tine poate.
Apoi a spus ceva ce nu mă așteptam să aud.
— Am fost un prost.
Nu i-am răspuns.
— Credeam că eu am construit totul. Că tu doar… nu știu. Că erai acolo.
— Eram.
— Știu acum.
Pentru o secundă mi-a părut rău pentru el.
Nu suficient cât să mă întorc.
Dar suficient cât să nu mai simt furie.
— Sper să fii bine, Andrei.
Am plecat.
În noul meu birou am încă un mănunchi mare de chei.
De la intrarea principală.
De la sala de proiectare.
De la arhivă.
Și de la biroul meu.
Uneori, când le pun dimineața pe masa de sticlă, îmi amintesc de ziua în care Bianca venise să-mi ia totul.
Îmi ceruse casa.
Firma.
Seiful.
Cheile.
I le-am dat fără să mă împotrivesc.
Pentru că în cele șase luni în care ei își făceau planuri despre cum să-mi împartă viața, eu înțelesesem ceva mult mai important:
Poți să-i dai cuiva cheia unei clădiri.
Poți să-i lași un nume pe o firmă.
Poți chiar să-i lași fotoliul în care ai stat zece ani.
Dar nu-i poți da talentul tău, oamenii care au încredere în tine și munca prin care ai construit totul.
Bianca plecase din biroul meu cu un mănunchi de chei.
Eu plecasem doar cu laptopul și o fotografie.
Până la urmă, s-a dovedit că eu luasem cu mine tot ce conta.