Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Pentru voi.
Mihai s-a uitat la mine de parcă vorbisem într-o limbă străină.
— Cum adică pentru noi?
Am arătat spre bagaje.
— Două valize pentru mama ta. Geanta ta e lângă ele. Taxiul așteaptă.
Viorica și-a strâns capotul la piept.
— Tu mă dai afară?
— Da.
— Din casa fiului meu?
Am privit-o.
— Nu. Din casa mea.
S-a întors imediat spre Mihai.
— Auzi cum vorbește cu mine?
Mihai încă se uita la geanta lui.
— Irina, hai să discutăm.
— Am discutat aseară.
— Nu, tu ai spus două vorbe și te-ai culcat.
— Iar tu mi-ai spus să fiu „mai înțeleaptă” și să las de la mine.
Am deschis ușa de la intrare.
Aerul rece al dimineții a intrat în hol. Șoferul taxiului stătea lângă mașină, așteptând.
— Irina, mama n-are unde să meargă acum.
— Are apartamentul ei.
— Singură îi este greu.
— Atunci mergi cu ea.
Mihai a clipit.
— Ce?
— Ai spus că singură îi este greu. Problema s-a rezolvat. Nu va mai fi singură.
Viorica a rămas cu gura întredeschisă.
— Îl dai afară pe propriul tău soț pentru mama lui?
— Nu pentru mama lui.
M-am uitat la Mihai.
— Pentru că a adus-o să locuiască în casa mea fără să mă întrebe și apoi a stat liniștit în timp ce ea mi-a ocupat dormitorul, mi-a mutat lucrurile și s-a purtat de parcă eu eram musafirul.
— E mama mea!
— Știu. Tocmai de aceea ar fi trebuit tu să-i explici limitele, nu eu.
Mihai a trecut o mână prin păr.
— Bine. Am greșit. Mama pleacă. Dar de ce mi-ai împachetat și mie lucrurile?
— Pentru că vreau să înțelegi cum se simte când altcineva decide unde vei locui fără să te întrebe.
A tăcut.
Pentru prima dată de când Viorica intrase în casă cu valizele, nu mai avea un răspuns pregătit.
— Nu poți să mă dai afară așa.
— Ba da.
— Sunt soțul tău.
— Și eu sunt soția ta. Totuși, ieri n-ai considerat că trebuie să mă întrebi înainte să aduci încă o persoană să locuiască aici.
Viorica a ridicat vocea:
— Mihai, nu mai sta la discuții! Spune-i că rămânem!
M-am uitat la el.
Era momentul perfect.
Putea, măcar acum, să-i spună mamei lui că greșise.
În schimb, Mihai a oftat.
— Irina, fii rezonabilă. Mama e bătrână. Nu putem s-o trimitem înapoi ca pe un colet.
Am zâmbit trist.
Tot eu trebuia să fiu rezonabilă.
— Taxiul pleacă în zece minute.
Viorica a început să protesteze, dar am intrat în bucătărie și mi-am făcut cafeaua.
Nu mai aveam nimic de negociat.
Câteva minute mai târziu am auzit roțile valizelor pe hol.
Apoi ușa.
Mihai a apărut în bucătărie cu geanta pe umăr.
— Chiar vrei să plec?
— Da.
— Și unde să mă duc?
L-am privit.
— La mama ta. Tu ai spus că singură îi e greu.
A rămas câteva secunde în prag.
Apoi a plecat.
De la fereastră am văzut-o pe Viorica urcând în taxi, indignată. Mihai a pus bagajele în portbagaj și s-a așezat lângă ea.
Mașina a dispărut după colț.
Casa a rămas tăcută.
Pentru prima dată după douăzeci și patru de ore, puteam să respir.
Am dus ficusul înapoi la locul lui.
Mi-am pus cremele pe raft.
Am aranjat bucătăria așa cum fusese.
Apoi am intrat în dormitor.
Pe noptieră rămăsese o cutie cu medicamente a Vioricăi.
Am pus-o deoparte.
Știam că Mihai va reveni.
Și a revenit.
După trei zile.
Era seară când a sunat la poartă.
— Pot să intru?
— Putem vorbi aici.
S-a uitat spre casă.
— Irina, am stat trei zile cu mama.
— Știu.
— Nu, nu știi.
Aproape că am râs.
— Dimineața îmi spune cum să-mi beau cafeaua. Îmi mută lucrurile. Îmi controlează hainele. Dacă las ceva pe masă, începe să comenteze.
L-am privit în tăcere.
Și-a dat seama singur.
— Bine… Înțeleg ce vrei să spui.
— Eu am suportat toate astea într-o singură zi, în propria mea casă.
— Am greșit.
De data aceasta nu încerca să se justifice.
— Am crezut că o să te obișnuiești.
— Exact asta a fost problema. Ai decis ce trebuie să suport eu ca să-ți fie ție mai ușor.
A coborât privirea.
— Vreau să mă întorc acasă.
— Nu încă.
Mihai a ridicat capul.
— Cât?
— Până înțeleg că nu te întorci aici ca să continuăm exact de unde am rămas.
A plecat din nou la mama lui.
În următoarele săptămâni ne-am văzut de câteva ori.
Într-o cafenea.
În parc.
Niciodată acasă.
Am vorbit mai mult decât vorbisem în ultimii ani.
Despre Viorica.
Despre noi.
Despre toate momentele în care el îmi ceruse mie să cedez doar pentru că îi era mai simplu decât să-i spună mamei lui „nu”.
— Mi-a fost mai ușor să te supăr pe tine, a recunoscut într-o zi.
— De ce?
— Pentru că știam că tu mă vei ierta.
A fost probabil cea mai sinceră explicație pe care mi-o dăduse vreodată.
— Și tocmai de aceea ai continuat.
A dat din cap.
Viorica nu s-a schimbat la fel de repede.
M-a sunat de câteva ori.
Prima dată să-mi spună că destram familia.
A doua oară să-mi explice că o soție adevărată nu-și dă soțul afară.
A treia oară am oprit-o.
— Doamnă Viorica, nu discut căsnicia mea cu dumneavoastră.
— Sunt mama lui!
— Exact. Mama lui. Nu soția lui.
A închis.
După aproape două luni, Mihai a venit din nou la poartă.
De data aceasta nu avea geanta cu el.
— Nu presupun că mă primești înapoi, a spus.
— E un început bun.
A zâmbit.
— Am vorbit cu mama.
— Și?
— Rămâne în apartamentul ei. Dacă are nevoie de ajutor, merg eu la ea. Nu se mută aici. Nu vine fără să te sunăm înainte. Și nu mai ia decizii în casa noastră.
— Casa mea.
Mihai a dat din cap.
— Casa ta. Iar dacă vreodată vom cumpăra ceva împreună, va fi al nostru.
Am rămas câteva secunde tăcută.
— Și dacă mama ta se supără?
— Se supără.
— Și?
— Îi trece.
Atunci am zâmbit.
Era pentru prima dată când îl auzeam spunând asta.
Nu l-am primit înapoi în aceeași seară.
Nici nu voiam o promisiune făcută doar pentru că se săturase să doarmă la mama lui.
Dar, în timp, am văzut diferența.
Când Viorica suna și voia să vină, Mihai întreba înainte.
Când începea să-mi dea ordine, el intervenea.
— Mamă, Irina hotărăște aici.
La început Viorica se supăra.
Apoi bombănea.
În cele din urmă a învățat că poarta casei mele nu se deschidea doar pentru că ea hotărâse să intre.
Mihai s-a întors după câteva luni.
Nu pentru că uitasem.
Ci pentru că, pentru prima dată, văzusem că înțelesese.
În primăvara următoare lucram în grădină când mașina Vioricăi s-a oprit la poartă.
A coborât cu o sacoșă în mână.
Mihai a ieșit pe verandă.
— Mamă, ne-ai sunat?
Viorica s-a oprit.
— Nu. V-am adus niște plăcinte.
Mihai s-a uitat spre mine.
N-am spus nimic.
— Data viitoare sună înainte, i-a spus.
Viorica și-a strâns buzele.
Apoi, spre surprinderea mea, a dat din cap.
— Bine.
A intrat, a lăsat plăcintele și n-a mutat niciun ghiveci.
Pentru Viorica, era aproape o declarație de pace.
Mai târziu, după ce plecase, Mihai m-a găsit pe verandă.
— Te gândești la ceva?
M-am uitat spre hol.
În locul în care, cu luni înainte, stătuseră cele trei bagaje, acum era doar ficusul meu.
— La taxi.
A râs.
— Eu nu.
— Regreți?
S-a gândit puțin.
— Cele mai lungi trei zile din viața mea.
— Atât ai rezistat la mama ta?
— Nu mă provoca.
Am râs amândoi.
Dar lecția rămăsese.
Nu-mi dorisem niciodată să-l oblig pe Mihai să aleagă între mine și mama lui.
Îmi dorisem doar să înțeleagă că o căsnicie nu înseamnă ca unul să hotărască, iar celălalt să fie mereu „mai înțelept” și să cedeze.
Uneori, oamenii înțeleg limitele când le explici.
Alteori trebuie să le arăți.
Iar Mihai avusese nevoie de două valize, propria lui geantă și un taxi care îl aștepta la poartă ca să înțeleagă ceva foarte simplu:
În casa mea, nimeni nu se mută fără să mă întrebe.