Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am deschis ușa complet.
Femeia din fața mea avea în jur de patruzeci de ani, un palton elegant și o valiză mare lângă picior.
Când m-a văzut, zâmbetul i-a dispărut.
— Bună… Mihai este acasă?
— Este.
M-am dat puțin într-o parte.
Mihai rămăsese în mijlocul holului, alb la față.
— Adriana…
Felul în care i-a rostit numele mi-a spus aproape tot ce trebuia să știu.
Dar Adriana părea la fel de derutată ca mine.
— Mihai, ce se întâmplă?
El s-a apropiat repede.
— Nu trebuia să vii încă.
Am ridicat o sprânceană.
— Încă?
Adriana s-a uitat la mine.
— Dumneavoastră sunteți…?
— Clara. Soția lui.
A urmat o tăcere atât de apăsătoare, încât aproape mi s-a făcut milă de Mihai.
Aproape.
Adriana a lăsat mânerul valizei.
— Soția?
— Adriana, pot să explic, a intervenit Mihai.
— Mi-ai spus că nu mai locuiește aici!
M-am întors spre el.
Acum lucrurile deveneau interesante.
— Chiar așa?
— Clara…
— Nu. Las-o să vorbească.
Adriana părea că nu mai știe dacă să intre sau să plece.
— Mi-a spus că sunteți despărțiți de câteva luni. Că astăzi urma doar să vă luați ultimele lucruri.
M-am uitat la cămașa lui impecabilă.
La butoni.
Apoi spre geanta ascunsă după ușa dormitorului.
În sfârșit, planul era complet.
Mihai urma să-mi spună dimineață că vrea să ne despărțim.
Eu trebuia să plâng, să-mi strâng câteva lucruri și să plec la sora mea.
Apoi Adriana urma să apară cu valiza.
Totul într-o singură zi.
Singurul lucru pe care nu-l calculase era că apartamentul nu era al lui și că eu nu aveam nici cea mai mică intenție să plec.
— De cât timp? am întrebat.
Adriana s-a uitat la Mihai.
— Aproape un an.
Douăzeci și doi de ani de căsnicie.
Un an de minciuni.
Și totuși, în clipa aceea, nu am simțit nevoia să țip.
Am simțit doar o claritate extraordinară.
Mihai a încercat să mă ia deoparte.
— Clara, putem discuta singuri?
— Nu văd de ce. Ai invitat-o aici. Ar fi nepoliticos s-o lăsăm pe hol.
Adriana s-a înroșit.
— Nu, eu plec.
Mihai s-a întors spre ea.
— Stai puțin.
— Pentru ce?
— Lucrurile sunt complicate.
— Nu par deloc complicate.
Adriana m-a privit.
— Îmi pare rău. Dacă aș fi știut că încă locuiți împreună…
— Dar știai că este căsătorit?
A ezitat.
— Mi-a spus că divorțul este practic terminat.
Am dat din cap.
Nu era nevinovată.
Dar nici nu era persoana cu care îmi petrecusem douăzeci și doi de ani din viață.
Responsabilitatea lui Mihai față de mine îi aparținea lui Mihai.
Adriana și-a prins din nou mânerul valizei.
— Mi-ai spus să vin astăzi la unsprezece.
Am privit ceasul.
10:57.
— Punctuală, am spus.
Mihai m-a fulgerat cu privirea.
— Clara, te rog.
— Ce? Planul era bun. Doar că trebuia să verifici actele apartamentului înainte să-l pui în aplicare.
Adriana s-a uitat când la mine, când la el.
— Ce acte?
M-am sprijinit de tocul ușii.
— Mihai mi-a explicat în această dimineață că eu ar trebui să mă mut la sora mea, iar el va rămâne aici. După aceea, cică urma să vindem apartamentul.
— Și?
— Apartamentul este al meu.
Adriana s-a întors lent spre el.
— Mi-ai spus că e al tău.
Mihai a închis ochii.
— Este o chestiune tehnică.
Am râs.
— Tehnică?
— Am locuit aici douăzeci și doi de ani!
— Și asta schimbă numele din acte?
Adriana făcuse deja un pas înapoi.
— Deci nici apartamentul nu e al tău.
— Adriana, nu asta contează.
— Pentru mine contează că m-ai mințit.
— N-am mințit!
Amândouă ne-am uitat la el.
Pentru prima dată în dimineața aceea, Mihai a avut bunul-simț să tacă.
Adriana și-a ridicat valiza.
— Eu plec.
— Așteaptă!
Mihai s-a repezit spre ușă.
Ea s-a întors.
— Unde, Mihai? Aici? În apartamentul soției tale? Sau în casa despre care mi-ai spus că va fi a noastră după divorț?
— Putem vorbi jos.
— Nu avem despre ce.
A intrat în lift.
Ușile s-au închis.
Mihai a rămas pe palier.
Am așteptat.
Câteva secunde mai târziu s-a întors în apartament.
— Ești mulțumită?
Am rămas uimită.
— Eu?
— Ai făcut-o intenționat.
— Mihai, eu tăiam legume când amanta ta a venit cu valiza la ușă. Ce parte am organizat eu?
N-a răspuns.
M-am dus în dormitor și am tras geanta lui de după ușă.
Era aproape complet făcută.
Am pus-o în mijlocul holului.
— Acum înțeleg de ce erai atât de preocupat să-mi găsești mie cazare.
— Clara, nu face asta.
— Ai dreptate. Mai lipsește ceva.
Am intrat în baie.
Aparatul lui de ras.
Periuța de dinți.
Medicamentele.
Le-am pus într-o pungă și i-am întins-o.
— Gata.
— Unde vrei să mă duc?
Am zâmbit.
— Ai putea sta o vreme la cineva. Sau îți cauți o chirie. Te ajut la început.
M-a privit lung.
Își recunoscuse propriile cuvinte.
— Chiar o să-mi întorci fiecare replică?
— Numai pe cele bune.
S-a așezat pe marginea canapelei.
Dintr-odată, bărbatul care intrase în sufragerie cu o oră înainte atât de sigur pe el părea cu zece ani mai bătrân.
— Am făcut o prostie.
— Ai făcut multe. Nu știu la care te referi.
— Cu Adriana.
— Aproape un an nu mai este „o prostie”, Mihai. Este un program.
A coborât privirea.
— Nu voiam să te rănesc.
— De aceea ai pregătit-o să vină cu valiza la trei minute după ce trebuia să dispar eu?
A tăcut.
Nu mai avea rost.
— Ai până diseară să-ți iei restul lucrurilor.
— După douăzeci și doi de ani mă dai afară într-o zi?
— Nu eu am ales ziua. Tu ai ales-o. Până și ora ai stabilit-o.
Asta l-a redus la tăcere.
În următoarele două ore și-a strâns lucrurile.
Nu l-am ajutat.
Nu l-am grăbit.
La un moment dat a găsit fotografia noastră de la cununia civilă.
A ținut-o câteva secunde în mână.
— Chiar nu mai există nicio șansă?
— Tu ai venit azi să-mi spui că vrei să ne despărțim.
— Eram confuz.
— Nu păreai deloc confuz când îi spuneai Adrianei să vină la unsprezece.
A pus fotografia înapoi.
Când a ajuns la ușă, s-a întors.
— O să te sun.
— Pentru acte, da.
— Clara…
— Pentru restul, nu.
Ușa s-a închis.
Am rămas singură în apartament.
M-am așteptat să plâng.
Și am plâns.
Nu după bărbatul care tocmai plecase.
Ci după cei douăzeci și doi de ani în care crezusem că îl cunosc.
După aceea am deschis ferestrele.
Am strâns cele două cești de cafea.
Am sunat-o pe sora mea.
— Elena?
— Ce s-a întâmplat?
— Mihai a plecat.
A urmat o tăcere.
— Vin la tine.
— Nu trebuie.
— N-am întrebat.
O oră mai târziu era la ușă cu o sticlă de prosecco și o cutie de prăjituri.
Seara au venit și prietenele pe care oricum le invitasem.
Le-am spus tot.
La început au rămas fără cuvinte.
Apoi Elena a întrebat:
— Stai puțin. Amanta lui chiar a venit cu valiza?
— La 10:57.
— Și el o chemase la 11?
— Da.
Sora mea și-a pus mâna la gură.
— Măcar punctualitatea funcționa în relația lor.
Am râs.
A fost primul râs adevărat din ziua aceea.
Divorțul a urmat.
N-a fost simplu, dar nici războiul pe care Mihai îl anticipase.
Avocatul meu s-a ocupat de acte.
Contribuțiile făcute de fiecare au fost clarificate, bunurile comune împărțite, iar apartamentul a rămas acolo unde fusese întotdeauna: la mine.
Mihai mi-a scris de mai multe ori.
La început erau mesaje practice.
Apoi au apărut cele nostalgice.
„Poate am aruncat prea repede douăzeci și doi de ani.”
Nu i-am răspuns.
Într-o seară a venit alt mesaj:
„Adriana nu mai vorbește cu mine.”
M-am uitat la telefon câteva secunde.
Apoi am scris:
„Pentru chestiunile legate de divorț, vorbește cu avocatul.”
Atât.
Au trecut luni.
Într-o duminică dimineață stăteam în același loc în care Mihai îmi anunțase despărțirea.
Aceeași masă.
Aceeași fereastră.
Aceeași cană de cafea.
Numai că liniștea nu mai părea goală.
Părea a mea.
M-am gândit atunci cât de sigur fusese Mihai că va controla totul.
El stabilise despărțirea.
El stabilise că eu plec.
El stabilise unde mă duc.
El stabilise că apartamentul se vinde.
Și, ca să nu piardă timpul, stabilise chiar și ora la care următoarea femeie trebuia să apară cu valiza.
Planul fusese aproape perfect.
Avea o singură problemă.
Uitase că femeia pe care voia s-o scoată din casă era proprietara ei.