Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Monica s-a apropiat de peretele garajului și s-a oprit.
Priza nu mai era liberă.
Peste ea montasem o cutie solidă, cu capac și încuietoare.
A tras de ea o dată.
Apoi încă o dată.
— Ce naiba…?
Eu eram pe verandă, în întuneric, cu telefonul pregătit.
Monica s-a uitat spre ferestrele casei mele.
Apoi, în loc să plece, a început să tragă de cutie.
Atunci am aprins lumina.
— Ai nevoie de ajutor?
A tresărit atât de tare încât aproape a scăpat cablul.
— Elena! M-ai speriat!
Am coborât cele două trepte ale verandei.
— Credeam că ieri am fost destul de clară.
Monica și-a revenit repede.
— Voiam doar să văd ce ai pus aici.
— La miezul nopții? Cu cablul de încărcare în mână?
S-a uitat spre telefonul meu.
— Mă filmezi?
— Îmi filmez propria curte și propriul garaj.
— Nu ai voie să mă filmezi!
Am ridicat din sprâncene.
— Atunci poate ar fi bine să nu mai vii noaptea pe proprietatea mea.
Monica a aruncat cablul lângă mașină.
— Doamne, ce femeie! Pentru câțiva lei faci de parcă ți-am furat casa.
— Nu sunt câțiva lei. Factura mea aproape s-a dublat.
— Ți-am spus că îți dau bani!
— Mi-ai oferit zece lei.
— Atunci spune cât vrei.
Am privit-o câteva secunde.
Tot nu înțelegea.
— Nu vreau banii tăi, Monica. Vreau să nu mai iei lucruri care nu sunt ale tale.
— Ce lucruri?
M-am întors spre marginea garajului.
Sub lampă stătea piticul meu.
Monica a încremenit.
— Ăla era în curtea mea.
— Știu.
— Nu poți să intri și să-mi iei lucrurile!
Am râs pentru prima dată.
— Monica, piticul ăsta a stat în curtea mea aproape douăzeci de ani. Mi l-a cumpărat soțul meu. Faptul că l-ai vopsit albastru nu l-a făcut al tău.
A deschis gura, dar n-a apucat să răspundă.
— Și mașina mea de tuns iarba?
Tăcere.
— Și scara lui nea Vasile?
Monica s-a înroșit.
— Nu știi despre ce vorbești.
Atunci s-a aprins lumina casei de peste drum.
O ușă s-a deschis.
— Ba eu știu, se auzi o voce.
Nea Vasile ieșise la poartă.
Avea aproape 70 de ani și nu părea deloc somnoros.
— Scara mea ai ținut-o trei luni.
Monica s-a întors spre el.
— Vasile, nu te băga.
— M-aș băga mai puțin dacă nu mi-ar dispărea lucrurile din curte.
Apoi s-a aprins încă o lumină.
Și încă una.
Discuția noastră trezise vecinii.
Monica a privit în jur.
Pentru prima dată nu mai părea sigură pe ea.
O vecină de două case mai jos s-a apropiat de gard.
— Dacă tot vorbim, Monica, poate-mi spui și mie unde sunt cele două scaune pliante pe care ți le-am împrumutat în primăvară.
— Le-am uitat!
— De patru luni?
Alt vecin a râs.
Monica s-a întors spre mine.
— Tu ai organizat asta?
— Nu.
Și era adevărat.
— Eu doar mi-am încuiat priza.
Am arătat spre casele din jur.
— Restul se pare că s-a adunat singur.
Și-a strâns cablul furioasă.
— Sunteți incredibili.
L-a aruncat în portbagaj, s-a urcat în mașină și a trântit portiera.
Înainte să plece, a coborât geamul.
— O să regreți circul ăsta, Elena.
N-am răspuns.
Am rămas lângă garaj până când mașina ei a dispărut la capătul străzii.
Nea Vasile s-a apropiat.
— Ai filmat?
— Da.
— Păstrează înregistrarea.
Am dat din cap.
A doua zi am făcut ceva ce trebuia să fac de la început.
Am strâns facturile din ultimele luni și am verificat consumul.
Diferența nu era deloc mică.
Apoi am chemat un electrician autorizat să verifice instalația și să-mi securizeze corect priza exterioară.
Nu mai aveam chef de improvizații.
I-am trimis Monicăi un singur mesaj:
„Nu mai ai permisiunea să intri pe proprietatea mea sau să folosești prizele ori bunurile mele. Te rog să respecți asta.”
Răspunsul a venit după două minute:
„Ești ridicolă.”
L-am păstrat.
După aceea n-am mai răspuns.
Credeam că povestea se terminase.
Mă înșelam.
Câteva zile mai târziu, în fața casei Monicăi a oprit o mașină.
Din ea a coborât un bărbat de vreo 50 de ani.
A intrat în curte.
După aproximativ o oră au început să se audă vocile.
Nu puteam distinge tot, dar Monica era furioasă.
Mai târziu, nea Vasile mi-a explicat.
Bărbatul era proprietarul casei.
Monica stătea acolo cu chirie.
Aflase de conflictele cu vecinii și venise să verifice proprietatea.
Dar ceea ce găsise înăuntru nu mai avea nicio legătură cu mine.
Monica făcuse mai multe modificări fără acordul lui și existau și alte probleme legate de chirie și utilități.
Nu știu exact ce s-a discutat între ei.
Și, sincer, nici nu mă interesa.
Știu doar că, aproximativ două luni mai târziu, în fața casei a apărut o dubă.
Monica se muta.
Când m-a văzut în curte, a venit până la gard.
— Ești mulțumită?
— De ce?
— Din cauza ta trebuie să plec.
Am lăsat furtunul jos.
— Eu nu sunt proprietarul casei tale, Monica.
— Dacă nu făceai scandal…
— Eu ți-am cerut un singur lucru: să nu mai iei ce nu-ți aparține.
A tăcut.
— Curentul meu. Piticul meu. Mașina mea de tuns iarba. Lucrurile vecinilor. Tot timpul ai crezut că, dacă cineva nu te oprește, înseamnă că ai voie.
Monica și-a încrucișat brațele.
— Și acum ce? Ai câștigat?
M-am gândit câteva secunde.
— Nu era un concurs.
Am luat furtunul și m-am întors la flori.
Monica a plecat fără să mai spună nimic.
În aceeași după-amiază, duba a dispărut de pe stradă.
Câteva zile mai târziu, Diana a venit în vizită.
Când a intrat în curte, primul lucru pe care l-a observat a fost piticul.
— Mamă! Ăsta nu dispăruse?
— Ba da.
S-a apropiat și s-a uitat la vopseaua albastră.
— Ce i s-a întâmplat?
— O poveste lungă.
— Îl revopsești?
Am privit piticul.
Sub albastrul Monicăi se mai vedeau ici-colo culorile vechi pe care le știam de atâția ani.
Am clătinat din cap.
— Nu.
— Îl lași așa?
— Da.
Diana a râs.
— De ce?
M-am așezat pe bancă.
— Ca să-mi aduc aminte.
— De Monica?
— Nu.
Am privit spre priza de lângă garaj, acum protejată și încuiată.
— Să-mi aduc aminte că există o diferență între a fi bun și a-i lăsa pe ceilalți să profite de tine.
Ani întregi evitasem conflictele.
Îmi spuneam că sunt lucruri mici.
Un pitic.
O mașină de tuns iarba.
O scară.
Puțin curent.
Dar oamenii care nu respectă limitele rareori încep cu lucrurile mari.
Încep cu ceva suficient de mic încât să-ți fie jenă să protestezi.
Apoi mai iau puțin.
Și încă puțin.
Până în ziua în care te trezești plătind factura pentru cineva care te privește în ochi și îți spune că ești zgârcit pentru că ai observat.
La 64 de ani am învățat că nu trebuie să țipi ca să pui o limită.
Uneori este suficient să spui:
„Asta este al meu. Nu ai voie.”
Și, de data aceasta, să nu mai dai înapoi.