Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Claudia s-a uitat la mine, apoi la Iulian.
— Vă cunoașteți?
Iulian a deschis gura, dar nu i-a ieșit niciun cuvânt.
Mi-am prins centura.
— Da.
— Elena, nu aici, șopti el.
— De ce? Am plătit pentru locul ăsta.
Claudia începea să înțeleagă că ceva nu era în regulă.
— Iulian, cine este?
El și-a trecut mâna peste frunte.
— Claudia…
M-am întors spre ea.
Nu eram furioasă pe femeia de lângă geam.
Cel puțin nu în felul în care mă așteptasem.
— Sunt Elena.
Ea a așteptat continuarea.
— Soția lui.
Chipul Claudiei s-a schimbat.
— Soția?
S-a întors brusc spre Iulian.
— Mi-ai spus că sunteți despărțiți.
— Suntem… lucrurile sunt complicate.
Aproape că am râs.
— Azi-dimineață m-a sărutat înainte să plece în „delegație la Cluj”.
Claudia l-a privit lung.
— Mi-ai spus că locuiește separat.
— Urma să rezolv totul după călătoria asta.
— Interesant, am spus. Pentru că mie mi-ai spus că te întorci acasă peste trei zile.
Iulian s-a aplecat spre mine.
— Elena, putem discuta când ajungem?
— Sigur.
Am privit drept înainte.
— Avem tot zborul.
Avionul a început să ruleze.
Pentru următoarele minute n-a mai spus nimeni nimic.
Iulian stătea prins între noi, cu mâinile împreunate.
Probabil își imaginase altfel începutul vacanței lui romantice.
După ce avionul a ajuns la altitudinea de croazieră, Claudia a vorbit prima.
— De cât timp știi?
— Destul.
— Și ai cumpărat intenționat locul ăsta?
— Da.
Iulian a oftat.
— Elena, ce vrei?
M-am întors spre el.
— Adevărul.
— Tocmai l-ai aflat.
— Nu. Despre Claudia știu deja.
Pentru prima dată, am văzut ceva diferit în privirea lui.
— Atunci despre ce vorbești?
Mi-am coborât vocea.
— Despre bani.
Iulian a încremenit.
Schimbarea a fost atât de evidentă, încât până și Claudia a observat-o.
— Ce bani? întrebă ea.
Iulian nu și-a luat ochii de la mine.
— Elena, nu știu despre ce vorbești.
— Ba știi.
Am scos telefonul, dar nu i l-am întins.
— Din contul nostru comun a dispărut o sumă foarte mare.
— Am făcut niște investiții.
— Cu banii noștri?
— Sunt și banii mei.
— O parte importantă provenea din afacerea mea și era pusă deoparte pentru avansul unei proprietăți. Știi foarte bine.
Iulian și-a coborât vocea.
— Nu discutăm asta aici.
Atunci am înțeles.
Când mă văzuse în avion cu biletul 7C, fusese speriat.
Dar acum era altceva.
Era panică.
Iulian nu se temea cel mai tare că îi descoperisem amanta.
Se temea că descoperisem banii.
— Unde sunt?
— Elena…
— Unde sunt banii?
— Sunt în siguranță.
— Unde?
Claudia îl privea și ea.
— Iulian, despre ce sumă vorbește?
— Nu te privește.
— Dacă urma să-mi construiesc o viață cu tine, cred că mă privește.
El s-a întors spre ea.
— Claudia, te rog.
— Nu. Mi-ai spus că divorțul vostru era practic încheiat. Mi-ai spus că finanțele sunt deja separate.
M-am uitat la ea.
— Nu sunt.
Claudia și-a lăsat capul pe spătar.
— Dumnezeule…
Iulian s-a întors din nou spre mine.
— Ce ai făcut?
Întrebarea m-a surprins.
— Eu?
— Cu conturile. Cu firma. Ai vorbit cu cineva?
N-am răspuns imediat.
Asta îl interesa.
Nu cum mă simțeam.
Nu ce urma să-i spunem fiicei noastre.
Ci dacă vorbisem cu cineva despre bani.
— Am vorbit cu un avocat.
Iulian a albit din nou.
Claudia s-a uitat spre el.
— De ce te sperie atât de tare un avocat?
— Nu mă sperie.
— Atunci de ce arăți așa?
Iulian nu i-a răspuns.
Eu însă aveam încă o întrebare.
— Avocatul meu a găsit și un document.
Și-a întors încet capul spre mine.
— Ce document?
— Cel folosit pentru transfer.
Tăcere.
— Apare și semnătura mea.
Degetele lui Iulian s-au strâns pe cotieră.
— Și?
— Și eu nu-mi amintesc să-l fi semnat.
Claudia s-a desprins parcă instinctiv de el.
— Iulian…
— Nu începe și tu!
Tonul lui a fost suficient.
Claudia s-a întors spre geam și n-a mai spus nimic.
Nici eu.
Restul zborului a fost aproape complet tăcut.
După aterizare, Claudia și-a luat geanta prima.
Înainte să plece, s-a oprit lângă mine.
— Îmi pare rău. Dacă aș fi știut…
— Problema mea este cu omul care mi-a făcut promisiuni mie.
A dat din cap.
Apoi s-a uitat la Iulian.
— S-a terminat.
— Claudia, stai…
Ea a plecat.
Iulian a rămas lângă mine în aeroport.
Vacanța lui romantică se terminase înainte să înceapă.
— Mulțumită?
— Nu.
— Ai făcut tot spectacolul ăsta doar ca s-o sperii?
— Nu am făcut niciun spectacol. Mi-am cumpărat un bilet.
— Și acum ce vrei?
— Divorț.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
Apoi a venit întrebarea care mi-a confirmat definitiv cine devenise bărbatul cu care trăisem doisprezece ani.
— Și firma?
L-am privit.
— Ce?
— Firma. Conturile. Casa. Ce vrei să faci cu ele?
Nu mă întrebase dacă îl mai iubesc.
Nu mă întrebase ce îi vom spune Maiei.
Nu mă întrebase dacă mai exista vreo șansă pentru noi.
Îl interesau bunurile.
— Exact de asta se ocupă avocatul meu.
Am plecat.
Nu m-am cazat la hotelul pe care Iulian îl rezervase pentru el și Claudia.
Mi-am luat o cameră în altă parte și m-am întors în București cu primul zbor convenabil.
De acolo au început să iasă la lumină lucrurile pe care aventura aproape că le făcuse să pară secundare.
Avocatul meu a cerut documentele necesare.
Transferul nu fusese o simplă „investiție”.
Banii fuseseră mutați printr-o operațiune despre care eu nu fusesem informată corespunzător, iar documentul care purta numele și semnătura mea trebuia verificat.
De data aceasta nu m-am bazat pe explicațiile lui Iulian.
Am lăsat profesioniștii să stabilească exact ce se întâmplase și am urmat pașii legali care mi-au fost recomandați.
Iulian a încercat toate variantele.
Mai întâi a negat.
Apoi a spus că făcuse totul „pentru familie”.
După aceea a susținut că eu știam.
Când a înțeles că nu mă întorc, tonul s-a schimbat.
— Elena, am fost căsătoriți doisprezece ani.
— Știu.
— Arunci totul pentru o greșeală?
— Care dintre ele?
A tăcut.
— Claudia sau banii?
Nu mi-a răspuns.
Asta a fost ultima noastră conversație despre împăcare.
Au urmat luni complicate.
Separarea.
Avocații.
Verificarea documentelor și a tranzacțiilor.
Discuțiile despre ceea ce urma să se întâmple mai departe.
Cel mai greu a fost să-i explic Maiei că mama și tata nu vor mai locui împreună, fără s-o transform în judecătorul greșelilor noastre.
Iulian a rămas tatăl ei.
Eu am refuzat să-i pun copilului în spate furia mea.
Dar pentru mine căsnicia se terminase în clipa în care înțelesesem că nu mai trăiam lângă omul în care avusesem încredere.
Cu timpul, situația financiară a fost clarificată prin procedurile legale necesare, iar ceea ce mi se cuvenea a fost protejat.
Nu s-a întâmplat peste noapte.
Viața reală rareori oferă asemenea finaluri.
Dar, încet, am început să-mi reconstruiesc viața.
Într-o zi, la câteva luni după divorț, am găsit într-un buzunar al genții vechi o bucată de hârtie.
Biletul de avion.
Îl păstrasem fără să-mi dau seama.
Am zâmbit când am văzut locul:
7C.
La început crezusem că îl cumpărasem ca să-l prind pe Iulian.
Mai târziu am înțeles că nu de asta fusese important.
Pe 7C nu aflasem doar că soțul meu mă înșela.
Aflasem că femeia pe care o mințise, o subestimase și o lăsase acasă convins că nu va descoperi nimic putea să se ridice, să cumpere ultimul loc disponibil și să se așeze chiar lângă adevăr.
Am pus biletul într-un sertar.
Nu ca amintire a lui Iulian.
Ci ca amintire a zilei în care am încetat să mă mai tem de ceea ce aveam să descopăr.
Uneori adevărul nu vine singur la ușa ta.
Uneori trebuie să cumperi 7C și să mergi după el.