Partea a 2-a – continuarea poveștii.
Primul care s-a apropiat de mine a fost Andrei.
Îl cunoscusem cu aproape douăzeci de ani în urmă, când era elev în clasa a zecea. Stătea mereu în ultima bancă și lipsea atât de des, încât ceilalți profesori erau convinși că va abandona școala.
Acum era un bărbat trecut de 35 de ani.
M-a îmbrățișat.
— La mulți ani, doamna profesoară.
— Andrei… chiar ai venit.
— Cum să nu vin?
În spatele lui, ceilalți așteptau zâmbind.
Doina îi privea fără să înțeleagă.
— Irina, cine sunt oamenii aceștia?
Andrei s-a întors spre ea.
— Foștii ei elevi.
Doina a clipit.
— Toți?
O femeie elegantă s-a apropiat și mi-a întins buchetul de flori.
— Nu chiar. Dacă veneau toți cei care au vrut să vină, trebuia să închiriem restaurantul.
Câțiva au râs.
Eu mi-am dus mâna la gură.
— Laura…
O recunoscusem imediat.
În urmă cu mulți ani, venise la mine după ore și îmi spusese că vrea să renunțe la școală. Familia ei trecea printr-o perioadă grea și fata era convinsă că facultatea nu va fi niciodată pentru ea.
Am ajutat-o cum am putut.
Nu mi se păruse ceva extraordinar.
Pentru ea fusese.
Laura m-a îmbrățișat.
— Sunt medic acum, doamna profesoară.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Știu. Sunt foarte mândră de tine.
Apoi s-au apropiat ceilalți.
Unul devenise arhitect.
Altul își deschisese propria firmă.
O fostă elevă era avocat.
Un altul preda acum chiar el.
Dar, pe măsură ce îi ascultam, am înțeles că nu veniseră să-mi enumere funcții.
Veniseră pentru cu totul altceva.
Un bărbat pe nume Cătălin a luat albumul gros pe care îl văzusem la intrare.
— Avem ceva pentru dumneavoastră.
Mi l-a întins.
Pe copertă era scris simplu:
„Pentru doamna Irina.”
L-am deschis.
Prima pagină conținea o fotografie veche de clasă.
A doua, o scrisoare.
A treia, alta.
Am început să răsfoiesc.
Erau zeci.
Mesaje de la foști elevi din generații diferite.
Unii nici măcar nu putuseră veni în seara aceea.
Am citit câteva rânduri și a trebuit să mă opresc.
— Ce este? întrebă Mihai.
Cătălin îl privi.
— Am rugat foștii elevi ai doamnei profesoare să ne scrie ce își amintesc despre ea.
Mihai a luat albumul.
A citit în tăcere.
Un băiat pe care îl convinsesem să nu abandoneze liceul.
O fată căreia îi cumpărasem cărțile pentru bacalaureat fără să știe cine le plătise.
Un elev pe care îl pregătisem gratuit luni întregi.
O adolescentă care îmi scria că fusesem primul adult care îi spusese că este suficient de bună pentru facultate.
Lucruri pe care eu aproape le uitasem.
Ei nu le uitaseră.
Mihai a ridicat ochii spre mine.
— De ce nu mi-ai povestit niciodată toate astea?
Am zâmbit trist.
— Pentru că nu le-am făcut ca să am ce povesti.
Atunci Andrei s-a întors spre invitați.
— Pot să spun ceva?
Restaurantul s-a liniștit.
— Când aveam 16 ani, tata plecase de acasă, iar mama lucra în două locuri. Eu hotărâsem că școala era o pierdere de timp.
M-a privit.
— Doamna Irina m-a ținut după ore aproape în fiecare săptămână. Nu pentru română. Ca să mă convingă că viața mea nu se terminase înainte să înceapă.
Am coborât privirea.
— Astăzi am o familie, o meserie și doi copii. Iar când băiatul meu îmi spune că ceva este prea greu, îi repet exact ce-mi spunea dânsa mie.
În jurul nostru se făcuse liniște.
Doina nu-și mai atingea paharul.
Andrei a continuat:
— Noi am venit în seara asta pentru că, probabil, profesorii nu află suficient de des ce se întâmplă cu oamenii după ce ies din clasele lor.
Apoi s-a uitat spre mine.
— Și am vrut să știți că munca dumneavoastră n-a rămas acolo.
Cineva a început să aplaude.
Apoi altcineva.
În câteva secunde, aproape toată masa era în picioare.
Eu plângeam.
Nu de tristețe.
Ci pentru că, după atâția ani în care mă întrebasem uneori dacă făcusem destul, aveam în fața mea răspunsul.
Când aplauzele s-au oprit, am observat-o pe Doina.
Stătea nemișcată.
Geanta ei scumpă era încă pe scaunul de lângă ea.
Aceeași geantă despre care îmi spusese că valorează cât două salarii de-ale mele.
Privirea mi-a fugit pentru o secundă spre ea.
Doina a observat.
— Irina…
Nu i-am răspuns.
Laura s-a așezat lângă noi.
Doina a încercat să-și recapete zâmbetul.
— Trebuie să recunosc că sunt impresionată. Nu știam că ai avut atâția elevi… importanți.
S-a făcut liniște.
Laura a privit-o.
— Noi am devenit importanți, doamnă.
Doina a rămas cu zâmbetul înghețat.
Laura și-a pus mâna peste a mea.
— Pentru noi, doamna Irina a fost importantă înainte să devenim ceva.
N-a mai spus nimeni nimic câteva secunde.
Nici nu era nevoie.
Doina și-a coborât privirea.
Pentru prima dată în trei ani, femeia care avea întotdeauna ultimul cuvânt nu găsea nimic de spus.
Dar persoana care m-a surprins cel mai mult a fost Mihai.
După ce invitații s-au întors la discuțiile lor, s-a apropiat de mine.
— Irina, îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru că n-am văzut.
L-am privit.
— Ba ai văzut, Mihai.
A încremenit.
— Ai fost acolo când mama ta făcea glume despre salariul meu. Ai fost acolo când spunea că nu sunt suficient de bună pentru tine. Ai auzit-o comparând geanta ei cu salariul meu.
— Știu…
— Și de fiecare dată mi-ai spus același lucru: „Știi cum e mama.”
Mihai și-a coborât capul.
— Ai dreptate.
— Eu nu aveam nevoie să afli în seara asta că sunt apreciată de alți oameni ca să merit respect în propria familie.
Asta l-a durut.
Am văzut-o pe chipul lui.
Dar era adevărul.
— Îmi pare rău, repetă.
— Atunci data viitoare nu-mi explica mie cum este mama ta. Explică-i ei cum trebuie să se poarte cu soția ta.
A dat încet din cap.
Mai târziu, când tortul a fost adus, Doina s-a apropiat de mine.
Nu mai avea aerul superior de la începutul serii.
— Irina…
Am așteptat.
— Cred că te-am judecat greșit.
— M-ați judecat după salariu.
A oftat.
— Da.
— Și acum v-ați răzgândit pentru că ați văzut cine a venit la aniversarea mea?
Întrebarea a surprins-o.
— Nu asta voiam să spun.
— Sper.
Am privit spre foștii mei elevi.
— Pentru că eu sunt aceeași profesoară care eram și ieri. Oamenii aceștia nu m-au făcut mai valoroasă în seara asta.
Doina nu a răspuns imediat.
— Ai dreptate, spuse în cele din urmă.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu toate poveștile au nevoie de o asemenea scenă.
Dar din seara aceea ceva s-a schimbat.
Doina nu a mai făcut glume despre salariul meu.
Nu mi-a mai explicat ce fel de femeie „merita” fiul ei.
Iar când, câteva luni mai târziu, cineva a întrebat-o cu ce mă ocup, am auzit-o răspunzând:
— Nora mea este profesoară.
A făcut o pauză.
— Și una foarte bună.
Am zâmbit fără să spun nimic.
Albumul primit la aniversare stă și astăzi în biblioteca mea.
Nu lângă diplome.
Nu lângă fotografiile de la festivități.
Ci pe raftul pe care îl văd în fiecare dimineață înainte să plec la școală.
Uneori îl deschid.
Mai ales în zilele grele.
Pentru că la 50 de ani am primit probabil cel mai valoros cadou din viața mea.
Nu bijuterii.
Nu bani.
Nu o geantă care costa cât două salarii.
Ci dovada că, în timp ce unii oameni îmi măsurau viața după cât câștigam, existau alții care o măsurau după ceea ce lăsasem în urma mea.
Iar pentru prima dată după foarte mult timp, nu mai simțeam nevoia să demonstrez nimănui cât valorez.