Partea a 2-a – continuarea poveștii
Mihai m-a privit de parcă abia atunci înțelesese că vorbeam serios.
— Irina, nu poți să pleci singură.
— Ba pot.
— Dar vacanța asta era pentru noi!
M-am uitat la el.
— Exact. Pentru noi doi. Nu pentru noi doi și mama ta.
Doina a pufnit și și-a tras valiza roșie mai aproape.
— Pentru Dumnezeu, ce tragedie faci din nimic! Vin și eu zece zile, nu mă mut la voi acasă.
— Nu dumneavoastră sunteți problema principală.
M-am întors spre Mihai.
— Tu ești.
A încremenit.
— Eu?
— Ai cumpărat biletul acum zece zile. Ai avut zece zile să-mi spui și ai ales să mă aduci până la aeroport fără să știu nimic.
— Pentru că știam cum vei reacționa!
— Atunci știai și că nu sunt de acord.
A tăcut.
Și răspunsul acela nerostit mi-a spus tot.
Nu uitase să-mi spună.
Ascunsese intenționat.
Probabil sperase că, odată ajunsă la aeroport, cu bagajele făcute și vacanța plătită, îmi va fi prea rușine să refuz.
— Hai să mergem la check-in, a intervenit Doina. O să pierdem avionul din cauza prostiilor.
Am privit-o.
— Eu merg.
Apoi m-am uitat la Mihai.
— Tu hotărăști dacă vii cu mine.
Am luat valiza și am intrat în terminal.
După câteva secunde am auzit roțile altor două valize în urma mea.
Normal.
Veniseră amândoi.
La check-in, Doina era din nou veselă.
— Vezi? Până la urmă mergem toți. O să ne distrăm.
N-am răspuns.
În avion am stat lângă geam.
Mihai era lângă mine, iar Doina pe rândul din spate.
A încercat de câteva ori să vorbească.
— Irina…
— Nu acum.
— Trebuie să rezolvăm.
— Nu. Tu trebuie să rezolvi.
A tăcut.
După aproape o oră, s-a apropiat de mine.
— Am o idee.
— Te ascult.
— Când ajungem, îi luăm mamei o cameră separată.
M-am uitat la el.
Pentru o secundă chiar am crezut că înțelesese.
— Perfect.
Apoi a continuat:
— Poți s-o plătești tu?
Am întors încet capul spre el.
— Poftim?
— Eu nu prea mai am bani disponibili luna asta. Biletul mamei a costat destul și…
Am început să râd.
Nu pentru că era amuzant.
Ci pentru că nu-mi venea să cred.
— Deci tu o inviți fără să mă întrebi, îi cumperi bilet și apoi eu trebuie să-i plătesc și camera?
— Doar ca să rezolvăm situația.
— Situația ai creat-o tu. Rezolv-o tu.
— Irina, știi că nu am atâția bani acum.
— Atunci de ce ai invitat pe cineva într-o vacanță pe care nu ți-o permiți?
Nu mi-a răspuns.
Pentru restul zborului n-am mai vorbit.
Când am ajuns la hotel, am mers direct la recepție.
Doina se uita încântată în jur.
— Foarte frumos! Știam eu că Irina nu se zgârcește când e vorba de vacanțe.
Recepționera ne-a cerut documentele.
I-am dat rezervarea.
— Două persoane, zece nopți, a confirmat ea.
Mihai a arătat spre mama lui.
— Suntem trei.
Femeia a verificat din nou.
— Îmi pare rău. Camera rezervată permite maximum doi adulți.
Am simțit privirea lui Mihai asupra mea.
Doina a intervenit imediat:
— Atunci ne dați o cameră suplimentară.
Recepționera a verificat calculatorul.
— Mai avem o singură cameră disponibilă pentru această perioadă.
Ne-a spus prețul.
Doina s-a întors spre mine.
— Irina, plătește tu și terminăm povestea.
— Nu.
A clipit.
— Cum adică nu?
— Exact cum am spus.
— Dar unde să stau?
— Întreabă-l pe fiul dumneavoastră. El v-a invitat.
Mihai și-a trecut mâna peste față.
— Irina, te rog.
— Nu.
— Avem banii.
— Eu am banii.
S-a făcut liniște.
— Și nu voi plăti pentru o decizie pe care ai luat-o pe ascuns.
Doina s-a înroșit.
— N-am mai văzut asemenea egoism!
Am luat cartela camerei.
— Eu n-am mai văzut pe cineva care să se autoinvite în vacanța aniversară a unui cuplu și să se aștepte ca soția să-i plătească și cazarea.
Am plecat spre lift.
De data aceasta, Mihai n-a mai venit după mine.
A rămas în hol cu mama lui.
A durat aproape două ore până a urcat în cameră.
— Unde este?
— Am găsit o pensiune.
— Unde?
— La vreo patru kilometri de aici.
— E bine?
— E decentă.
— Ai plătit-o?
— Da.
M-am uitat la el.
— Atunci problema s-a rezolvat.
— Nu chiar.
— Ce mai este?
— Mama e furioasă.
Am ridicat din umeri.
— O să-i treacă.
Mihai m-a privit lung.
— Nu te recunosc.
— Ba cred că acum începi să mă cunoști.
În dimineața următoare m-am trezit devreme, mi-am pus costumul de baie și am coborât singură la plajă.
Mihai dormea.
Nu l-am trezit.
Mi-am luat o cafea, am găsit un șezlong aproape de apă și am deschis cartea pe care o cărasem de acasă.
După vreo oră mi-a scris:
„Unde ești?”
„La plajă.”
„Mama vrea să mergem în centru.”
„Mergeți.”
Au trecut câteva minute.
„Nu vii?”
„Nu.”
Am lăsat telefonul deoparte.
Și pentru prima dată de când plecasem de acasă, am început să mă bucur de vacanța pentru care muncisem.
Am înotat.
Am citit.
Am mâncat când mi-a fost foame.
După-amiază mi-am comandat un cocktail și am stat aproape o oră privind marea.
În mod ciudat, eram liniștită.
În următoarele zile, Mihai a făcut naveta între hotelul nostru și pensiunea mamei lui.
Doina voia la bazar.
Doina voia excursie.
Doina voia restaurant.
Doina se plângea că pensiunea nu avea piscină.
Eu nu l-am împiedicat.
Dar nici nu mi-am schimbat programul pentru ei.
În a patra seară, Mihai s-a așezat lângă mine pe balcon.
— Pot să-ți spun ceva?
— Spune.
— Am greșit.
Nu am răspuns imediat.
— La ce parte te referi?
A oftat.
— La toate.
S-a uitat spre mare.
— Mama m-a sunat când a aflat de vacanță. A spus că n-a mai fost plecată nicăieri de mult și că ar fi frumos să vină și ea.
— Și tu ai spus da.
— Da.
— Fără să mă întrebi.
— Da.
— Și apoi ai ascuns zece zile.
— Pentru că mi-am spus că, odată ajunși la aeroport, n-o să mai refuzi.
Acolo era adevărul.
Exact ceea ce bănuisem.
— Adică ai contat pe faptul că îmi va fi rușine să spun nu.
— Da.
A coborât privirea.
— Și a fost urât din partea mea.
Am rămas tăcută.
— Îmi pare rău, Irina.
— Nu vreau să-mi spui doar că îți pare rău.
— Atunci ce vrei?
— Data viitoare când mama ta îți cere ceva care ne afectează pe amândoi, să nu hotărăști în numele meu.
— Bine.
— Și să nu mai folosești faptul că eu încerc să evit scandalurile ca să mă pui în fața faptului împlinit.
A dat încet din cap.
— Bine.
În seara următoare am mers împreună la cină.
Doar noi doi.
Pentru prima dată de când ajunseserăm.
Doina îl sunase de două ori.
A treia oară, Mihai a răspuns.
— Mamă, sunt la cină cu Irina.
Nu știu ce i-a spus.
— Nu, nu venim.
Altă pauză.
— Pentru că seara asta este pentru noi.
Am ridicat privirea.
Vocea Doinei se auzea agitată prin telefon.
Mihai a lăsat-o să termine.
Apoi a spus:
— Mamă, nu aleg între voi.
A făcut o pauză.
— Irina este soția mea. Vacanța asta era a noastră. Eu am greșit când te-am adus fără acordul ei.
Pentru câteva secunde n-am mai auzit nimic.
Apoi Mihai a închis.
— Ce a spus?
— Că te-ai schimbat.
Am zâmbit.
— Și tu ce crezi?
S-a uitat la mine.
— Cred că nu te-ai schimbat. Doar că eu m-am obișnuit prea tare să cedezi.
Asta era.
Nu voiam să-l îndepărtez de mama lui.
Nu voiam să-l oblig să aleagă între noi.
Voiam doar ca în căsnicia mea să existe o regulă simplă:
Lucrurile care ne afectează pe amândoi se hotărăsc în doi.
Ultimele zile de vacanță au fost cele pentru care muncisem șase luni.
Am stat la plajă.
Am ieșit seara la cină.
Am făcut o excursie cu barca.
Iar Doina și-a continuat vacanța la pensiunea ei.
Ne-am întâlnit cu ea de două ori.
A fost rece cu mine, dar nu m-a mai întrebat de ce nu-i plătesc camera.
La întoarcere, când am ajuns la aeroport, am văzut din nou valiza aceea roșie uriașă.
Doina a pus-o lângă bagajele noastre.
Apoi s-a uitat la mine.
— Până la urmă n-a fost chiar atât de rău.
— Nu.
A dat din cap.
— Data viitoare îmi iau eu hotel.
Am zâmbit.
— Data viitoare întrebați mai întâi dacă sunteți invitată.
Mihai și-a mușcat buza ca să nu râdă.
Doina l-a privit urât.
Eu mi-am luat valiza și am pornit spre check-in.
Poate că vacanța nu ieșise așa cum o plănuisem.
Dar învățasem ceva mai important decât orice excursie.
Uneori oamenii îți încalcă limitele nu pentru că nu le văd, ci pentru că s-au obișnuit să le muți de fiecare dată pentru ei.
Iar în dimineața aceea, la aeroport, eu încetasem să le mai mut.