Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Asta nu poate fi adevărat… a repetat Alexandru.
M-am uitat la el.
— O cunoașteți?
Nu mi-a răspuns imediat.
Privirea lui rămăsese fixată asupra brunetei de lângă Vlad.
În același timp, soțul meu se uita la mine de parcă tocmai văzuse o fantomă.
A spus ceva femeii de lângă el și a pornit grăbit spre noi.
— Corina? Ce cauți aici?
Am rămas nemișcată.
— Credeam că lucrezi până la miezul nopții.
Vlad și-a trecut mâna prin păr.
— Pot să explic.
— Perfect. Începe cu petrecerea care „s-a anulat”.
— Nu aici.
— De ce? Ai reușit foarte bine să mă minți acasă. Poți să-mi spui adevărul și aici.
Bruneta venise după el.
— Vlad, ce se întâmplă?
Atunci Alexandru a făcut un pas înainte.
— Diana?
Femeia s-a întors spre el.
— Tată?
Am simțit că mi se taie respirația.
M-am uitat când la ea, când la bărbatul de lângă mine.
Diana era fiica lui Alexandru.
Fiica directorului general.
Iar soțul meu venise cu ea la petrecerea companiei.
Alexandru și-a mutat privirea spre Vlad.
— Cred că cineva ar trebui să-mi explice ce se întâmplă.
Vlad nu mai avea culoare în obraji.
Diana s-a uitat spre mine.
— Cine sunteți?
Pentru o secundă mi-a fost greu să spun cuvintele.
— Corina.
Am făcut o pauză.
— Soția lui Vlad.
Diana a râs scurt, convinsă că nu auzise bine.
— Poftim?
— Sunt soția lui.
S-a întors spre Vlad.
— Mi-ai spus că sunteți despărțiți.
Am privit-o.
— Despărțiți?
— Mi-a spus că mariajul vostru s-a terminat de aproape un an. Că mai sunt doar niște acte de rezolvat.
Am simțit cum furia mea începea să se transforme în altceva.
Diana nu părea o femeie prinsă cu soțul alteia și gata să se lupte pentru el.
Părea la fel de șocată ca mine.
— Azi-dimineață, am spus, Vlad a plecat din casa noastră spunând că merge la serviciu.
Diana a rămas cu ochii la mine.
— Locuiți împreună?
— Da.
— Dar el mi-a spus că ai plecat de luni de zile.
— Azi-noapte a dormit lângă mine.
Diana s-a întors brusc spre el.
— Vlad?
— Lucrurile sunt complicate.
Amândouă am răspuns aproape simultan:
— Ce anume e complicat?
Pentru prima dată în seara aceea, aproape că mi-a venit să râd.
Alexandru, în schimb, nu găsea nimic amuzant.
— De când te vezi cu fiica mea?
Vlad a înghițit în sec.
— Domnule Ionescu…
— Te-am întrebat ceva.
— De câteva luni.
Alexandru și-a încleștat maxilarul.
— Și în tot acest timp erai căsătorit și locuiai cu soția ta?
— Căsnicia noastră avea probleme.
M-am uitat la el uluită.
— Interesant. Mie ai uitat să-mi spui.
— Corina, te rog…
— Nu. Acum chiar vreau să aud.
Câțiva colegi începuseră să observe tensiunea, dar Alexandru ne-a făcut semn să ne îndepărtăm de zona principală a petrecerii.
Am mers spre o terasă laterală.
Acolo, Vlad a început să vorbească.
Că se simțea neglijat.
Că între noi apăruse rutina.
Că nu știa cum să-mi spună.
Că Diana îl înțelesese.
Diana îl privea din ce în ce mai rece.
— M-ai mințit și pe mine.
— Nu chiar…
— Mi-ai spus că ești practic divorțat.
— Urma să…
— Urma să ce? a intervenit ea. Să divorțezi după ce mă aduceai la petrecerea companiei drept soția ta?
Vlad a tăcut.
Apoi s-a întors spre mine.
— Corina, eu nu vreau să ne pierdem familia.
Diana l-a privit neîncrezătoare.
— Ce?
— Am făcut o greșeală.
— O greșeală de câteva luni? am întrebat.
— Nu asta vreau să spun.
A făcut un pas spre mine.
— Tu ești soția mea. Avem un copil. Te iubesc.
Am văzut cum expresia Dianei se schimbă complet.
— Deci pe ea o iubești?
Vlad s-a întors.
— Diana…
— Răspunde.
Prins între noi, a spus exact lucrul care avea să-i distrugă și ultima minciună:
— Corina este soția mea. O iubesc. Tot ce s-a întâmplat între noi a fost o greșeală.
Diana l-a privit câteva secunde.
Apoi și-a scos mâna din a lui.
— Atunci greșeala ta tocmai s-a terminat.
— Diana…
— Nu mă atinge.
Și a plecat.
Vlad a vrut să meargă după ea, dar vocea lui Alexandru l-a oprit.
— Vlad.
S-a întors.
— Luni, la prima oră, vii în biroul meu.
— Domnule Ionescu, viața mea personală nu are legătură cu serviciul.
— În mod normal, așa ar fi. Dar tu ai venit la un eveniment oficial al companiei, ai prezentat-o pe fiica mea drept soția ta și ai creat o situație care implică direct oameni din această firmă.
Alexandru a făcut o pauză.
— Restul îl discutăm luni.
Vlad s-a uitat spre mine.
— Corina, hai acasă.
Am rămas aproape fără cuvinte.
— Acasă?
— Trebuie să vorbim.
— Vom vorbi mâine.
— Atunci plecăm acum și…
— Nu ai înțeles. În seara asta nu vii acasă.
Fața i s-a schimbat.
— Corina, este și casa mea.
— Mâine îți pregătești lucrurile. Iar după aceea vom discuta prin avocat despre ce urmează.
— Nu poți să arunci nouă ani de căsnicie pentru o greșeală!
L-am privit.
— Nu eu i-am aruncat, Vlad.
N-a mai avut ce să spună.
Am plecat de la petrecere singură.
În mașină, mi-am pus mâinile pe volan și am rămas câteva minute fără să pornesc motorul.
Nu am plâns imediat.
Cred că eram prea furioasă.
Telefonul a început să vibreze.
Vlad.
Am respins apelul.
Din nou.
L-am pus pe silențios.
Apoi m-am dus să-mi iau fetița de la mama.
Când Mara a alergat spre mine și m-a îmbrățișat, am înțeles ce trebuia să fac.
Nu aveam de gând să transform următoarele luni într-un război.
Dar nici nu aveam să mă prefac că nimic nu se întâmplase doar pentru a păstra aparențele unei familii.
A doua zi, Vlad a venit.
Era obosit și părea că nu dormise.
— Diana nu-mi mai răspunde.
Am rămas cu mâna pe clanță.
— Și de ce îmi spui mie asta?
— Nu știu.
— Eu știu. Pentru că încă aștepți ca eu să repar lucrurile pentru tine.
A coborât privirea.
Îi pregătisem câteva haine și lucrurile de care avea nevoie imediat.
Restul urma să și le ia mai târziu.
— Corina, putem încerca?
— Nu acum.
— Pentru Mara.
— Tocmai pentru Mara nu voi transforma minciuna în ceva normal.
A luat geanta.
Înainte să plece, s-a întors.
— Îmi pare rău.
— Și mie.
Dar nu l-am oprit.
Luni a avut discuția cu Alexandru.
Nu a fost concediat pe loc pentru faptul că își înșelase soția. Nici nu ar fi avut sens.
Dar poziția lui în companie devenise imposibilă.
Mințise, folosise un eveniment oficial pentru a-și legitima relația și, peste toate, femeia pe care o mințise era fiica directorului general.
Câteva săptămâni mai târziu, Vlad și-a găsit un alt loc de muncă.
Diana nu s-a mai întors la el.
Iar eu am început procedurile de divorț.
Au urmat luni grele.
Au existat seri în care mă întrebam dacă făcusem bine să merg la petrecere.
Poate că, dacă nu m-aș fi dus, aș mai fi avut pentru o vreme familia pe care credeam că o am.
Apoi mi-am dat seama cât de absurd era gândul.
Familia aceea nu dispăruse în seara în care ajunsesem la Snagov.
Dispăruse în momentul în care Vlad începuse să mă mintă.
Eu doar descoperisem adevărul.
Și, privind în urmă, cel mai tare nu mă durea faptul că existase o altă femeie.
Mă durea că semnele fuseseră acolo.
Telefonul întors cu ecranul în jos.
Serile târzii.
Explicațiile care nu se legau.
Minciuna despre petrecere.
Iar eu găsisem de fiecare dată câte o explicație în locul lui, pentru că adevărul mă speria mai tare decât minciuna.
Într-o seară, câteva luni mai târziu, Mara m-a întrebat:
— Mami, ești tristă?
Am tras-o lângă mine.
— Uneori.
— Și o să-ți treacă?
Am zâmbit.
— Da.
Și pentru prima dată chiar am crezut asta.
Nu rămăsesem cu șeful lui Vlad.
Nu apăruse vreun bărbat bogat care să mă salveze.
Nu aveam nevoie de unul.
Rămăsesem cu fiica mea, cu viața mea și cu o lecție pe care mi-aș fi dorit s-o învăț altfel:
Când cineva te obligă să alegi între adevărul pe care îl vezi și explicațiile pe care ți le oferă, nu trebuie să-ți trădezi propria intuiție doar ca să păstrezi liniștea.
În seara aceea mă dusesem la Snagov convinsă că urma să aflu de ce mă mințea soțul meu.
Am aflat.
Dar Vlad făcuse o greșeală pe care nu o prevăzuse:
mă mințise pe mine, o mințise pe cealaltă femeie și alesese, dintre toate femeile din lume, tocmai fiica omului în fața căruia trebuia să răspundă luni dimineață.