Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Daniela a rămas câteva clipe cu privirea la mine.
Apoi s-a uitat la Andrei.
— Ce anume ai uitat să-i spui Ioanei despre mine?
— Daniela, lasă… a murmurat el. Era doar o comparație.
— Nu. Tocmai i-ai spus în fața tuturor că ar trebui să învețe de la mine. Hai să-i explicăm atunci cum fac eu.
Elena s-a foit pe scaun.
— Nu cred că e momentul…
— Ba cred că este, a răspuns Daniela.
Apoi s-a întors spre mine.
— Ioana, eu nu gătesc asemenea mese.
Am clipit.
— Cum adică?
Daniela a arătat spre masa încărcată.
— Dacă avem musafiri, comandăm mare parte din mâncare. Iar de două ori pe săptămână vine o doamnă care mă ajută la curățenie.
Andrei a încremenit.
— Și astăzi? am întrebat.
Daniela aproape că a râs.
— Astăzi am fost la coafor. După aceea am venit aici. Atât.
S-a uitat la rața din mijlocul mesei.
— Dacă stăteam opt ore lângă cuptor și făceam singură tot ce ai pus tu pe masa asta, probabil veneam în trening și cu părul prins în vârful capului.
Mihai și-a lăsat paharul jos.
— Stai puțin. Andrei, tu n-ai ajutat-o deloc?
— Era ziua mea.
— Și?
Andrei s-a înroșit.
— Nu înțeleg de ce transformăm o glumă într-un proces.
M-am uitat la el.
— A fost o glumă?
— Evident.
— Atunci spune-le și restul glumei.
— Ce rest?
Mi-am scos șorțul și l-am așezat pe spătarul scaunului.
— Spune-le cine a plătit masa asta.
Andrei a tăcut.
Mihai s-a uitat când la mine, când la fratele lui.
— Cum adică?
— Somonul, brânzeturile, rața, tortul, băuturile. Aproape tot.
— Ioana, nu începe cu banii, a spus Andrei.
— De ce? Acum câteva minute le spuneai tuturor cât de bine îți întreții familia.
Fața lui s-a schimbat.
— Suntem căsătoriți. Ce mai contează de pe ce card s-a plătit?
— Perfect. Atunci să vorbim și despre renovarea cu care te-ai lăudat.
De data aceasta, până și Elena a tăcut.
— Ioana…
— Nu. Ai vrut să vorbim în fața tuturor. Vorbim.
M-am întors spre Mihai.
— Cea mai mare parte a renovării am plătit-o eu. Eu am găsit echipa, eu am vorbit cu muncitorii și tot eu am acoperit cheltuielile când Andrei mi-a spus că luna aceea e mai greu cu banii.
Mihai s-a uitat lung la fratele lui.
— Tu mi-ai spus că ai făcut un credit pentru renovare.
Andrei și-a împins farfuria.
— Dumnezeule, ce contează cine a plătit? Suntem o familie!
— Contează când te lauzi cu banii mei și apoi mă faci leneșă în fața familiei tale.
— Eu n-am spus că ești…
— Ba exact asta ai spus.
Daniela s-a ridicat.
— Și, ca să fie foarte clar, să nu mă mai folosești niciodată ca să-ți umilești soția.
Andrei s-a uitat surprins la ea.
— N-am umilit pe nimeni.
— Ai întrebat-o ce a făcut toată ziua în timp ce stăteai la masa pe care ea a pregătit-o.
Mihai a dat încet din cap.
— Aici Daniela are dreptate.
Pentru Andrei, asta a fost lovitura cea mai grea.
Toată seara încercase să-l impresioneze pe fratele lui.
Acum tocmai Mihai era cel care îl privea dezamăgit.
Andrei s-a întors spre mine.
— Bine! Vrei să auzi că ai făcut totul? Ai făcut totul. Mulțumită?
— Nu.
— Atunci ce mai vrei?
— Nimic.
Am spus-o atât de calm, încât s-a oprit.
— Cum adică nimic?
— Ai spus că m-am lenevit. Că Daniela se descurcă mai bine. Că nu sunt în stare nici măcar să pun masa la timp.
Mi-am luat geanta de pe comodă.
— Ai dreptate într-o singură privință, Andrei.
— Care?
— Nimeni nu mă obligă să fac toate lucrurile astea.
Am luat cheile.
— Și de azi nu le mai fac.
Elena s-a ridicat.
— Ioana, nu poți să pleci acum. Sunt musafiri!
Am privit-o.
— Mâncarea e pe masă. Fiul dumneavoastră se descurcă.
Andrei a venit după mine în hol.
— Unde pleci?
— La sora mea.
— Pentru cât timp?
— Nu știu.
— Ioana, faci un circ pentru o propoziție!
M-am întors.
— Nu plec pentru o propoziție. Plec pentru toți anii în care am făcut lucrurile astea și tu ai ajuns să crezi că se fac singure.
Am închis ușa în urma mea.
În noaptea aceea am dormit la sora mea.
A doua zi, telefonul era plin de mesaje de la Andrei.
Primele erau nervoase.
„Nu-mi vine să cred că ai plecat de ziua mea.”
Apoi:
„Mama e foarte supărată.”
După câteva ore, tonul s-a schimbat.
„Unde sunt capsulele pentru mașina de spălat vase?”
După încă o oră:
„Știi cumva unde ai pus pungile pentru gunoi?”
Am râs pentru prima dată după mult timp.
Dar nu m-am întors.
Au trecut patru zile.
Apoi Andrei m-a sunat.
— Putem să vorbim?
— Vorbește.
— Nu la telefon. Te rog.
Ne-am întâlnit într-o cafenea.
Când a venit, nu mai avea nimic din bărbatul sigur pe el de la aniversare.
— Am fost un idiot, a spus.
— Asta nu-mi spune de ce.
A tăcut puțin.
— Pentru că lângă Mihai mă simt mereu mai puțin.
Nu mă așteptam la răspunsul acela.
— Ce legătură are Mihai cu mine?
— N-ar fi trebuit să aibă.
Și pentru prima dată mi-a spus adevărul.
Mihai câștigase întotdeauna mai bine.
Avea o funcție mai bună.
O mașină mai scumpă.
O casă mai mare.
Iar Andrei petrecuse ani întregi încercând să demonstreze familiei că nu era cu nimic mai prejos.
De aceea se lăudase cu renovarea.
De aceea vorbise despre bani.
Și de aceea, când Mihai făcuse observația despre mâncare, Andrei mă transformase pe mine în ținta lui.
— M-am simțit prost și te-am făcut pe tine să te simți și mai prost ca să par eu mai bine.
Am rămas tăcută.
Era prima explicație sinceră pe care mi-o dăduse.
Dar o explicație nu era o scuză.
— Și acum?
— Acum vreau să repar.
— Nu cu flori.
— Știu.
— Și nici cu „te ajut prin casă”.
Andrei a dat din cap.
— Știu și asta.
M-am întors acasă după încă o săptămână.
Dar nu la aceeași viață.
Am împărțit cheltuielile.
Am împărțit treburile.
Dacă aveam musafiri, găteam amândoi sau comandam.
Dacă Andrei invita pe cineva fără să mă întrebe, se ocupa el.
La început a fost aproape comic.
Prima dată când a pregătit singur o cină pentru șase oameni, m-a întrebat la ora două după-amiaza:
— Cum făceai să fie toate calde în același timp?
— Nu știu. Credeam că m-am lenevit.
S-a uitat la mine.
— Merit asta.
— Da.
Și s-a întors la aragaz.
Dar schimbarea adevărată am văzut-o câteva luni mai târziu.
Eram din nou la masă cu Mihai și Daniela.
La un moment dat, Mihai a admirat mâncarea.
— Mamă, ce masă! Ioana, iar ai muncit toată ziua?
Înainte să apuc să răspund, Andrei a spus:
— Nu. Am făcut-o împreună.
Apoi a arătat spre friptură.
— Și aia e a ei, să fie clar. Eu am încercat prima și aproape am distrus-o.
Toată lumea a râs.
Inclusiv eu.
Poate părea un lucru mic.
Pentru mine n-a fost.
Pentru că omul care cu câteva luni înainte avea nevoie să pară mai bun decât era începuse, în sfârșit, să nu-și mai construiască imaginea micșorându-mă pe mine.
N-am uitat seara aniversării lui.
Probabil n-o voi uita niciodată.
Dar am învățat ceva din ea.
Uneori nu munca te epuizează cel mai tare.
Nici gătitul.
Nici curățenia.
Nici facturile.
Ci să faci toate lucrurile astea pentru cineva care, după ce primește totul, se uită la tine și întreabă:
„Tu ce-ai făcut toată ziua?”
Iar în ziua în care încetezi să demonstrezi cât poți duce singură, se întâmplă ceva interesant.
Cei care credeau că nu faci mare lucru descoperă, foarte repede, cât de multe făceai de fapt.