Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Vocea venită din cameră m-a făcut să îngheț.
— Andreea, mai încet. Mama trebuia să ajungă abia mâine.
Am rămas cu mâna pe clanță.
Nu era vocea lui Mihai.
Era vocea fiului meu.
— Radu?! am strigat.
În cameră s-a făcut o liniște totală.
Câteva secunde mai târziu, ușa s-a deschis.
În prag a apărut Radu, fiul nostru de 29 de ani, palid la față.
— Mamă?!
În spatele lui am văzut o tânără brunetă pe care am recunoscut-o imediat din fotografii.
Andreea, iubita lui.
Avea părul lung și închis la culoare.
Exact ca firul pe care îl găsisem în peria mea.
Și atunci am simțit parfumul.
Același parfum dulce pe care îl simțisem pe halat.
M-am sprijinit de perete.
Nu știam dacă să râd, să plâng sau să mă enervez.
— Ce căutați aici?
Radu și-a trecut mâna prin păr.
— Am venit ieri. Voiam să vă facem o surpriză.
— O surpriză?
Andreea a făcut un pas spre mine.
— Doamnă Adriana, îmi pare foarte rău. Am vărsat cafea pe mine și Radu mi-a spus să folosesc baia. Tot el mi-a dat halatul. Nu știam că este al dumneavoastră.
M-am uitat la fiul meu.
— I-ai dat halatul meu?
— Mamă, am crezut că e doar un halat…
Am închis ochii.
În mai puțin de un minut, misterul care aproape mă făcuse să-mi condamn soțul se destrăma bucată cu bucată.
Parfumul era al Andreei.
Părul din perie era al ei.
Dar mai rămânea ceva.
— Cele două pahare? Cina? Vinul?
Radu a zâmbit jenat.
— Tot noi.
— Și tatăl tău unde este?
Expresia lui s-a schimbat.
— La unchiul Mihai. I s-a făcut rău aseară și tata s-a dus la el. Nu ți-a scris?
Am scos imediat telefonul.
În timpul drumului avusesem semnal prost, apoi ajunsesem acasă obosită și nu-mi mai verificasem mesajele.
Aveam două de la soțul meu.
Primul fusese trimis cu câteva ore înainte:
„Adriana, lui Mihai i s-a făcut rău. Mă duc la el. Nu te speria dacă nu răspund imediat.”
Al doilea era mai recent:
„E bine acum. Ajung acasă cât pot de repede.”
M-am așezat.
Simțeam o ușurare atât de mare, încât aproape mă durea.
Mihai nu mă înșelase.
Nu fusese nicio femeie misterioasă.
Tot ceea ce găsisem avea o explicație.
Dar Radu încă părea neliniștit.
— Mamă, noi chiar voiam să vă facem o surpriză.
— Ai mai spus asta. Ce surpriză?
S-a uitat la Andreea.
Ea și-a coborât privirea.
Apoi Radu a scos din buzunar o cutiuță mică și a pus-o pe masă.
Am privit-o fără să înțeleg.
— Ce este asta?
Andreea a zâmbit.
— Ne-am logodit.
Radu a deschis cutiuța.
Înăuntru era un inel.
— Am cerut-o în căsătorie săptămâna trecută. Voiam să vă spunem împreună, ție și tatei. De asta am venit la București.
M-am uitat când la el, când la Andreea.
După spaima prin care trecusem în ultimele ore, vestea m-a lovit atât de neașteptat încât mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Doamne, copii… chiar nu puteați găsi o metodă mai puțin traumatizantă de a ne anunța?
Radu a început să râdă.
— Recunosc că planul putea fi mai bun.
M-am ridicat și mi-am îmbrățișat fiul.
Apoi m-am întors spre Andreea.
— Felicitări. Și bine ai venit în familia noastră.
Am făcut o pauză.
— Dar data viitoare când vii aici, folosește orice prosop vrei. Halatul meu rămâne al meu.
Andreea a izbucnit în râs.
— Promit!
Chiar atunci s-a auzit din nou cheia în ușă.
De data aceasta am recunoscut imediat pașii.
Mihai a apărut în hol, obosit și cu geaca șifonată. Într-o mână ținea o pungă.
Când m-a văzut, s-a oprit.
— Adriana? Ai venit astăzi?
M-am uitat la omul cu care îmi petrecusem aproape 35 de ani.
Aceeași privire.
Aceleași riduri de la colțurile ochilor.
Același Mihai.
Mi-a fost greu să cred că, în urmă cu doar câteva minute, fusesem convinsă că întreaga noastră viață fusese o minciună.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat.
— O poveste lungă.
— Cu fratele meu e totul bine. Medicii spun că a fost doar o sperietură. Dar tu ești bine?
Am dat din cap.
Atunci mi-a întins punga.
— Trebuia să te întâmpin mâine cu asta.
Am deschis-o.
Înăuntru era un halat nou, elegant, bleumarin.
Am început să râd.
Mihai mă privea complet nedumerit.
— Ce e?
— Nimic. O să-ți explic.
Radu s-a apropiat de tatăl lui.
— Mai întâi avem noi ceva să vă spunem.
Câteva minute mai târziu, Mihai îl îmbrățișa pe Radu și o felicita pe Andreea.
Am deschis o altă sticlă de vin spumant.
De data aceasta eram patru în jurul mesei și nu mai exista nimic de ascuns.
Mai târziu, când copiii plecaseră în camera lor, Mihai m-a întrebat:
— Acum îmi spui ce s-a întâmplat?
I-am povestit tot.
Parfumul.
Halatul.
Părul.
Paharele.
Vocile.
Și ce crezusem că voi găsi dincolo de acea ușă.
Mihai n-a râs.
Nici nu s-a supărat.
M-a luat de mână.
— Cu toate lucrurile alea în fața ta, probabil că și eu m-aș fi speriat.
Replica lui m-a făcut să mă simt mai bine decât orice explicație.
În seara aceea am înțeles cât de repede poate frica să lege între ele câteva lucruri adevărate și să construiască din ele o poveste complet falsă.
Parfumul fusese real.
Firul de păr fusese real.
Cele două pahare fuseseră reale.
Doar concluzia mea fusese greșită.
Iar în spatele ușii pe care îmi fusese atât de frică s-o deschid nu se afla sfârșitul căsniciei mele.
Se afla începutul unei noi familii.