Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas câteva secunde cu telefonul în mână.
Apoi am ridicat privirea spre doctoriță.
— Vreau s-o văd pe Clara.
— Sigur. Dar vă rog să nu o obosiți. A trecut printr-o naștere dificilă.
Am dat din cap.
Când am intrat în salon, Clara era palidă și epuizată.
Femeia cu care fusesem căsătorit aproape opt ani părea mai fragilă decât o văzusem vreodată.
Când m-a văzut, chipul i s-a schimbat.
— Ce cauți aici?
— M-a sunat maternitatea.
A râs amar.
— Acum ai răspuns.
M-am apropiat încet.
— Clara, eu nu am știut.
— Te-am sunat de șase ori.
— Știu.
— Ți-am lăsat mesaje.
— Le-am găsit abia acum.
S-a uitat la mine fără să înțeleagă.
I-am întins telefonul.
— Erau filtrate. Numărul tău fusese blocat. Unele mesaje nu ajunseseră unde trebuia.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că nu am văzut nimic din toate astea.
Clara clătină din cap.
— Nu te cred.
Nu puteam s-o condamn.
Din punctul ei de vedere, dispărusem din viața ei, divorțasem și ignorasem vestea că urma să avem un copil.
Am deschis unul dintre mesajele vocale.
Vocea ei a umplut salonul.
„Adrian, te rog să mă suni. Am făcut două teste. Sunt însărcinată.”
Clara și-a întors privirea.
Am oprit înregistrarea.
— Nu l-am auzit niciodată.
— Atunci cum a dispărut?
— Nu știu încă.
— Adrian, eu am încercat.
— Știu.
— Am încercat să te sun. Ți-am scris. Am trimis și e-mailuri la cabinet.
M-am oprit.
— La ce cabinet?
— La Radu.
Am simțit ceva rece în stomac.
— De ce lui Radu?
— Pentru că numărul meu era blocat. Era avocatul tău. Cine altcineva putea să ajungă la tine?
Radu.
Fratele meu vitreg.
Omul care îmi fusese avocat de aproape doisprezece ani.
Și omul care se ocupase de divorțul nostru.
— Clara… cine ți-a spus că eu vreau să divorțez?
S-a încruntat.
— Ce întrebare e asta?
— Răspunde-mi.
— Radu.
N-am mai respirat pentru o secundă.
— A venit la mine cu actele. Mi-a spus că tu ai luat decizia și că nu vrei să discutăm direct.
— Mie mi-a spus că tu ai cerut divorțul.
Clara a rămas nemișcată.
— Ce?
— Mi-a spus că te-ai săturat să fii pe locul doi după companie. Că nu mai vrei să mă vezi și că orice discuție trebuie făcută prin el.
— Eu nu i-am spus niciodată asta.
— Nici eu nu i-am spus că vreau să divorțez.
Ne-am privit.
Șapte luni mai devreme, căsnicia noastră trecea printr-o perioadă grea.
Asta era adevărat.
Munceam prea mult.
Ajungeam târziu acasă.
Clara îmi reproșa că firma devenise mai importantă decât familia.
Ne certasem.
Într-o seară plecasem de acasă după o ceartă urâtă.
Dar nu spusesem niciodată:
„Vreau să divorțez.”
La două zile după aceea, Radu venise la mine.
„Clara a vorbit cu un avocat. Vrea să încheie căsnicia.”
Fusesem prea orgolios ca s-o sun.
Iar acum aflam că, în același timp, el îi spusese ei exact contrariul.
— De ce ar face asta? șopti Clara.
Nu știam.
Dar în acel moment mi-am amintit ceva.
Contractul.
Cel pe care îl lăsasem nesemnat pe masa din sala de ședințe.
Documentele fuseseră pregătite în mare parte de Radu.
De aproape un an insista pentru restructurarea companiei.
Spunea că firma crescuse prea mult și că aveam nevoie de o conducere nouă.
Clara fusese singura persoană care se opusese.
Îmi amintesc perfect una dintre ultimele noastre discuții despre asta.
— Radu nu te ajută gratis, îmi spusese. Citește atent ce îți pune în față.
Mă enervasem.
— Este fratele meu.
— Și?
— Și am încredere în el.
— Eu nu.
Atunci crezusem că antipatia dintre ei era personală.
Acum nu mai eram atât de sigur.
Am ieșit pe hol și mi-am sunat partenerul.
— Contractul de azi nu se semnează.
— Adrian, investitorii încă sunt aici.
— Nu mă interesează. Nimeni nu semnează nimic până nu verificăm toate documentele.
— Ce s-a întâmplat?
M-am uitat prin geamul salonului la Clara.
— Cred că am avut încredere în omul greșit.
În aceeași zi am cerut ca toate documentele pregătite de Radu în ultimul an să fie verificate de o firmă juridică independentă.
Nu am sunat să-l acuz.
Nu încă.
Voiam dovezi.
Au fost necesare aproape trei săptămâni.
În timpul acesta, aproape toată viața mea s-a mutat între serviciu și maternitate.
Fiul nostru era la terapie neonatală.
Clara îi pusese numele David.
Prima dată când l-am văzut prin incubator mi s-au înmuiat genunchii.
Era atât de mic, încât mi-era teamă chiar și să respir lângă el.
— Are părul tău, mi-a spus Clara.
Am zâmbit.
A fost primul moment normal dintre noi după luni întregi.
Dar faptul că aveam un copil împreună nu ștergea ceea ce se întâmplase.
Clara era încă rănită.
Și avea dreptul să fie.
— Chiar dacă Radu a mințit, mi-a spus într-o seară, tu tot nu m-ai sunat.
N-am încercat să mă apăr.
— Știu.
— Ai crezut imediat că eu pot să plec fără să vorbesc cu tine.
— Da.
— De ce?
Am privit incubatorul.
— Pentru că eram furios. Și pentru că mi-a fost mai ușor să-mi protejez orgoliul decât să vin acasă și să te întreb direct.
A dat din cap.
— Asta nu poate fi pus tot în cârca lui Radu.
— Nici nu vreau.
Adevărul era mai incomod decât să avem un singur vinovat.
Radu ne manipulase.
Dar reușise pentru că noi încetaserăm să vorbim unul cu celălalt.
După trei săptămâni am primit rezultatele verificării.
M-am dus personal la biroul firmei care făcuse analiza.
Avocata a pus în fața mea mai multe documente.
— Domnule Stănescu, sunt câteva lucruri pe care trebuie să le vedeți.
Radu introdusese în restructurarea companiei clauze care îi ofereau o poziție permanentă în conducere și beneficii financiare considerabile.
Nu era proprietarul firmei.
Nu putea să mi-o „fure” peste noapte.
Dar contractul pe care aproape îl semnasem îi oferea mult mai multă putere și mult mai mulți bani decât îmi explicase vreodată.
Mai rău, verificarea corespondenței profesionale arăta că mesajele trimise de Clara către cabinet fuseseră primite.
Dar nu ajunseseră la mine.
Am cerut să mă întâlnesc cu Radu.
A venit în biroul meu a doua zi.
— Ce se întâmplă? mă întrebă.
Am pus documentele pe masă.
— Tu să-mi spui.
S-a uitat la ele.
Apoi la mine.
— Ai pus pe cineva să-mi verifice munca?
— Da.
— Sunt fratele tău.
— Tocmai de aceea vreau să-mi explici.
Am pus în fața lui copiile mesajelor Clarei.
— De ce nu mi le-ai trimis?
Fața lui se schimbă.
— Adrian…
— De ce i-ai spus soției mele că eu vreau să divorțez?
— Căsnicia voastră se destrăma oricum.
Am simțit cum mi se strânge maxilarul.
— Nu asta te-am întrebat.
— Erai distrus. Nu mai funcționați împreună.
— Nu era decizia ta.
— Te ținea pe loc!
— Era soția mea!
Radu tăcu.
Am împins spre el documentele restructurării.
— Și presupun că este o coincidență că după dispariția Clarei din viața mea ai început să insiști pentru toate astea.
— Compania avea nevoie de schimbări.
— De schimbări sau de tine?
— Am muncit doisprezece ani lângă tine.
— Și asta îți dădea dreptul să-mi distrugi căsnicia?
— Nu ți-am distrus eu nimic. Voi doi erați deja terminați.
M-am uitat la omul pe care îl considerasem aproape toată viața unul dintre cei mai apropiați oameni ai mei.
— Clara era însărcinată.
Pentru prima dată a rămas fără replică.
— Ce?
— Am un fiu.
Fața i s-a golit.
— N-am știut.
— Pentru că ai avut grijă ca mesajele ei să nu ajungă la mine.
— Adrian…
— Ieși.
— Ascultă-mă.
— Ieși din biroul meu.
Radu nu a mai lucrat pentru mine.
Ce a urmat în companie a fost rezolvat prin avocați, verificări și procedurile necesare.
Nu a existat o scenă în care poliția să-l ia încătușat din birou.
Viața reală nu funcționează așa.
Dar a pierdut poziția pe care o avusese lângă mine și, mai important, accesul la viața mea.
Cu Clara lucrurile au fost mult mai complicate.
Nu ne-am împăcat în ziua în care am aflat adevărul.
Și nici în ziua în care l-am confruntat pe Radu.
Divorțul nostru fusese real.
Semnăturile fuseseră reale.
Lunile în care fiecare dintre noi crezuse că fusese abandonat fuseseră reale.
Așa că am început cu singurul lucru asupra căruia nu exista nicio îndoială.
David.
A ieșit din spital după aproape șapte săptămâni.
Eu și Clara locuiam separat.
Dar eram acolo în fiecare zi.
La controale.
La mesele din mijlocul nopții.
La primele nopți în care niciunul dintre noi nu dormea mai mult de două ore.
La primul lui zâmbet.
Și, încet, am început din nou să vorbim.
Nu prin avocați.
Nu prin rude.
Nu prin mesaje transmise de altcineva.
Direct.
A trecut aproape un an până când am invitat-o pe Clara la restaurantul unde avuseserăm prima întâlnire.
Nu aveam inel.
Nu pregătisem niciun discurs.
La sfârșitul serii am întrebat-o:
— Pot să-ți pun o întrebare fără să răspundă altcineva în locul tău?
A zâmbit.
— Încearcă.
— Mai există un „noi”?
Clara a rămas câteva secunde tăcută.
— Există.
Am simțit că respir din nou.
A ridicat însă un deget.
— Cu o condiție.
— Care?
— De data asta, fără intermediari.
Am râs.
— Fără intermediari.
Nu ne-am grăbit.
Șase luni mai târziu ne-am căsătorit din nou.
Fără sute de invitați.
Fără petrecere extravagantă.
Doar noi, David și câțiva oameni apropiați.
Înainte să semnez actele, Clara s-a uitat la mine.
— Le-ai citit?
Am zâmbit.
— De două ori.
— Perfect.
Mult timp am crezut că telefonul primit în acea sală de ședințe fusese momentul în care aflasem că devenisem tată.
M-am înșelat.
Devenisem tată cu luni înainte.
Telefonul acela îmi oferise altceva: șansa să descopăr că soția mea nu mă părăsise niciodată.
Cineva doar avusese grijă ca fiecare dintre noi să creadă că celălalt o făcuse.