Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Pentru câteva secunde n-am știut ce să-i răspund.
— Mara, eu te iubesc exact la fel ca înainte.
— Atunci de ce nu mai vii?
Întrebarea aceea m-a durut mai tare decât dispariția banilor.
— Pentru că am fost bolnavă, puiule. Dar niciodată pentru că nu am vrut să te văd.
Din fundal s-a auzit vocea Corinei.
— Mara! Cu cine vorbești?
— Cu bunica.
— Dă-mi telefonul.
Am auzit câteva zgomote, apoi vocea ei.
— Elena, Mara are teme.
— Corina, unde sunt cerceii pe care i-am trimis?
A urmat o pauză.
— Ce cercei?
— Cei cu safire.
— Nu știu despre ce vorbești.
— Coletul a fost livrat la voi acasă.
Tonul ei s-a schimbat imediat.
— Poate s-a pierdut ceva. Mai vorbim.
A închis.
Am rămas cu telefonul în mână.
Până atunci aș fi putut să cred că fusese o neînțelegere.
După conversația aceea, nu mai credeam.
Dar nu voiam să fac scandal înainte să știu exact ce se întâmplase.
Am început cu lucrurile simple.
Am verificat transferurile din ultimul an.
Nu fuseseră două sau trei.
Erau multe.
Haine.
Rechizite.
Cărți.
O excursie școlară.
O bicicletă.
Cursuri de înot.
De fiecare dată, Corina îmi scrisese că Mara avea nevoie de ceva.
De fiecare dată, eu trimisesem bani.
L-am sunat pe Mihai.
— Vreau să vii mâine la mine.
— S-a întâmplat ceva?
— Da.
— Ce?
— Prefer să discutăm față în față. Și vino singur.
A doua zi, când a intrat în sufragerie, i-am pus în față extrasele și mesajele.
— Ce sunt astea?
— Banii pe care i-am trimis pentru Mara.
S-a uitat peste primele pagini.
— Nu înțeleg.
— Nici eu.
Am arătat spre un transfer.
— Trei mii de lei pentru haine și rechizite.
— Noi i-am cumpărat hainele Marei.
— Cu banii aceștia?
— Nu. Din salariul meu.
Am trecut la următorul.
— Cursurile de înot?
Mihai ridică privirea.
— Mara nu face înot.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Bicicleta?
— Ce bicicletă?
A început să citească mai repede.
Cu fiecare mesaj, expresia lui se schimba.
— Corina ți-a cerut toate sumele astea?
— Da.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că am crezut că știi.
S-a ridicat.
— Trebuie să vorbesc cu ea.
— Stai.
— Elena, dacă este adevărat…
— Nu vreau s-o confrunți încă.
— De ce?
Am scos telefonul.
— Pentru că vreau să afli ceva fără ca ea să aibă timp să-i spună Marei ce să răspundă.
— Ce anume?
— Sun-o pe fiica ta.
Mihai m-a privit.
— Și ce s-o întreb?
— Întreab-o ce a primit de ziua ei de la mine.
A sunat-o.
A pus telefonul pe difuzor.
— Bună, tati!
Vocea Marei a umplut camera.
— Bună, iubita mea. Pot să te întreb ceva?
— Da.
— Ce ți-a trimis bunica de ziua ta?
Tăcere.
— Nimic.
Mihai închise ochii.
— Ești sigură?
— Da. Corina a spus că bunica a fost bolnavă și a uitat.
Am văzut cum mâna lui începea să tremure.
— Și căsuța pentru păpuși?
— Ce căsuță?
— Cerceii albaștri?
Mara ezită.
— Corina are cercei albaștri.
Mihai se uită la mine.
— De unde îi are?
— Nu știu. I-a purtat când am mers la restaurant.
Apoi Mara întrebă:
— Tati, de ce mă întrebi?
Mihai își drese vocea.
— Nimic, puiule. Vorbim când ajung acasă.
A închis.
Câteva secunde n-a spus nimic.
Apoi s-a așezat din nou.
— Dumnezeule…
I-am împins spre el confirmarea de livrare.
— Cerceii au ajuns la voi acasă.
Mihai și-a acoperit fața cu palmele.
— Cum n-am văzut?
Nu aveam un răspuns.
După moartea Andreei, Mihai se agățase de primul om care îi oferise senzația că viața lui putea redeveni normală.
Corina organizase casa.
Se ocupase de cumpărături.
De programări.
De lucrurile pe care el nu mai avea puterea să le gestioneze.
Iar el îi oferise în schimb ceva mult mai periculos decât banii.
Încredere totală.
— Mai este ceva, i-am spus.
M-a privit.
— Mara crede că eu nu o mai iubesc.
Fața lui s-a schimbat.
— Ce?
— Corina i-a spus că sunt prea bolnavă, că uit de ea și că nu mai țin la ea ca înainte.
De data asta, Mihai nu s-a mai uitat la extrase.
— Asta ți-a spus Mara?
— Da.
A rămas nemișcat.
Cred că acela a fost momentul în care banii au încetat să mai fie problema principală și pentru el.
În aceeași seară s-a întors acasă.
Nu am fost acolo și nici nu mi-am dorit să fiu.
Mi-a povestit mai târziu ce se întâmplase.
A pus în fața Corinei extrasele și mesajele.
La început negase.
Apoi spusese că banii fuseseră folosiți pentru casă.
Când Mihai o întrebase de ce îi ceruse bani pentru cursuri de înot pe care Mara nu le făcuse niciodată, nu mai avusese explicație.
Și apoi ajunsese la cercei.
— Dă-mi-i, îi spusese Mihai.
— Ce?
— Cerceii.
— Sunt ai mei.
— Elena i-a cumpărat pentru Mara.
Corina încercase să susțină că presupusese că erau pentru ea.
Atunci Mihai îi arătase fotografia bilețelului pe care eu îl pusesem în cutie.
„Pentru Mara.”
Nu mai exista loc pentru nicio explicație.
Dar lucrul care îl înfuriase cel mai tare fusese altul.
— De ce i-ai spus fiicei mele că bunica ei nu o mai iubește?
Corina încercase să schimbe subiectul.
Mihai nu o lăsase.
Până la urmă recunoscuse.
Spunea că Elena — eu — o împiedicam pe Mara să se atașeze de noua ei familie.
Că fetița vorbea prea mult despre mama ei.
Că fiecare vizită la mine o făcea să se întoarcă acasă și să întrebe din nou de Andreea.
Corina voia ca Mara „să meargă mai departe”.
Mihai îi răspunsese simplu:
— Are șapte ani. Mama ei a murit. Nu trebuie să meargă mai departe de propria mamă ca să-ți fie ție mai ușor.
În noaptea aceea, Corina a plecat la sora ei.
Nu știu dacă Mihai hotărâse deja că mariajul lor se terminase.
Știu doar că, după câteva zile, mi-a spus:
— Nu se mai întoarce.
Nu l-am întrebat ce urma să facă.
Era căsnicia lui.
Eu aveam altceva de reparat.
Relația cu Mara.
Pentru prima dată după multe luni, Mihai a adus-o la mine într-o sâmbătă.
Când a coborât din mașină, Mara a alergat direct spre mine.
Am strâns-o în brațe.
— Bunico!
— Puiul meu…
Am intrat în casă.
Pe masa din sufragerie o aștepta o cutie.
— Ce este?
— Deschide.
Mara ridică încet capacul.
Înăuntru erau cerceii cu safire.
Mihai îi recuperase.
Fetița îi privi fără să-i atingă.
— Ăștia sunt?
— Da.
— Cei pe care mi i-ai trimis?
— Da.
— Pentru că îi plăceau mamei?
Am dat din cap.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Atunci chiar nu ai uitat.
M-am așezat lângă ea.
— Mara, vreau să ții minte ceva.
M-a privit.
— Dacă vreodată cineva îți spune că bunica nu te mai iubește, mă suni și mă întrebi pe mine. Bine?
— Bine.
— Nu lăsăm pe nimeni să vorbească în locul nostru.
A dat din cap și m-a îmbrățișat.
Tratamentul meu continua și încă aveam zile proaste.
Nu m-am vindecat miraculos.
Dar în lunile următoare am început să mă simt ceva mai bine și am putut petrece mai mult timp cu Mara.
Uneori venea la mine doar câteva ore.
Apoi a început să rămână câte un weekend.
Găteam împreună.
Făceam teme.
Îmi povestea despre școală.
Și, cel mai important, vorbea despre Andreea ori de câte ori voia.
Într-o seară am scos albumele vechi.
— Uite-o pe mama ta aici.
Mara începu să râdă.
— Ce păr avea!
Am râs și eu.
— Era convinsă că îi stă minunat.
— Și tu ce i-ai spus?
— Că este superbă.
— Chiar era?
M-am uitat la fotografie.
— Pentru mine, da.
Mara și-a sprijinit capul de umărul meu.
Câteva luni mai târziu, Mihai mi-a spus că el și Corina se despărțiseră definitiv.
Nu mi-a povestit toate detaliile și nu i le-am cerut.
Banii pe care îi trimisesem nu s-au întors toți.
Nici nu mă așteptam.
Dar de atunci înainte, dacă Mara avea nevoie de ceva, vorbeam direct cu Mihai sau cumpăram eu lucrul respectiv.
Fără intermediari.
În ziua în care Mara a împlinit opt ani, am fost acolo.
De data aceasta, eu i-am pus cadoul în mâini.
Purta cerceii cu safire.
La un moment dat s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:
— Bunico?
— Da?
— Acum știu că nu ai uitat niciodată de mine.
Am sărutat-o pe frunte.
— Și să nu uiți nici tu asta vreodată.
La început crezusem că cel mai rău lucru pe care îl făcuse Corina fusese să ia niște bani și niște cadouri care nu-i aparțineau.
Mă înșelasem.
Banii puteau fi câștigați din nou.
Cerceii puteau fi recuperați.
Dar ea încercase să convingă un copil care tocmai își pierduse mama că își pierduse și bunica.
Iar asta era singurul lucru pe care nu aveam de gând să i-l permit.