Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Bunicul Petre nu ridicase vocea.
Și tocmai de aceea toată lumea îl asculta.
Cristina rămăsese cu baveta mea între degete și cu zâmbetul înghețat pe față.
— Nu. Acum vorbesc eu, repetă bunicul.
Tata se ridică și el puțin de pe scaun.
— Tată…
— Sorin, lasă-mă să termin.
Apoi bunicul se uită spre invitați.
— Aperitivele pe care le-ați lăudat au fost făcute de Bianca. Decorațiunile au fost pregătite de Bianca. Mesele au fost aranjate de Bianca.
Cristina își drese vocea.
— Am rugat-o doar să mă ajute. Sunt însărcinată în luna a opta, nu cred că e o crimă să ceri puțin ajutor familiei.
— Puțin?
Bunicul arătă spre tava pe care încă o țineam.
— Fata asta a venit direct de la serviciu aproape în fiecare seară săptămâna asta. Și astăzi, la propria ei familie, oaspeții au confundat-o cu personalul de la catering.
Femeia care mă întrebase mai devreme coborî privirea.
Cristina se întoarse spre mine.
— Bianca, serios? I-ai povestit bunicului fiecare lucru pe care l-ai făcut?
— Nu, am spus.
Bunicul răspunse în locul meu:
— N-a fost nevoie. Am ochi.
Câteva persoane își mutară privirile spre Cristina.
— Și am urechi, continuă el. Te-am auzit mai devreme spunând că ai muncit enorm pentru petrecerea asta.
Cristina puse baveta înapoi în coș.
— Era doar o expresie.
— Iar „atât ai putut?” tot o expresie a fost?
De data aceasta, Cristina nu mai răspunse.
Bunicul se apropie de coș și luă una dintre bavetele cusute de mine.
O privi câteva secunde.
— Eu nu mă pricep la lucrurile astea, spuse el. Dar știu să recunosc ceva făcut cu mâna unui om.
A întors-o cu grijă.
— Și mai știu diferența dintre un cadou ieftin și un cadou în care cineva și-a pus timpul.
Mi-am mușcat buza.
Simțeam că dacă bunicul mai spunea două cuvinte, începeam să plâng.
Cristina încercă să râdă.
— Cred că se exagerează puțin. Am făcut o glumă proastă. Atât.
Atunci tata se uită la mine.
Nu la Cristina.
La mine.
— Bianca, tu ai făcut toate astea?
Am dat din cap.
— De ce nu mi-ai spus?
Întrebarea m-a făcut să râd amar.
— Tata, m-ai văzut.
A încremenit.
— M-ai văzut venind după școală. M-ai văzut în bucătărie. M-ai văzut cărând cutii și aranjând mesele.
— Cristina mi-a spus că ai vrut să te implici.
— Am vrut să ajut. Nu am vrut să organizez singură petrecerea și apoi să servesc la ea.
Tata nu mai avea ce să spună.
Cristina interveni:
— Sorin, nu începe și tu. Bianca putea să spună nu.
— Am spus, joi seara.
Tata se întoarse spre ea.
— Ce s-a întâmplat joi?
Cristina tăcu.
— I-am spus că sunt obosită și că vreau să plec acasă, am răspuns eu. Iar Cristina mi-a spus că, neavând soț și copii, nu am ceva mai bun de făcut.
Fața tatălui meu se schimbă.
— Ai spus asta?
— Era nervoasă, Sorin. Scoate totul din context.
— Care este contextul în care propoziția asta sună bine?
Pentru prima dată în ziua aceea, Cristina părea să nu aibă un răspuns pregătit.
Bunicul Petre își luă bastonul de lângă scaun.
— Eu am terminat.
Apoi se întoarse spre mine.
— Bianca, pune tava jos.
M-am uitat la el.
— Bunicule…
— Ai venit aici ca soră a copilului care urmează să se nască, nu ca ospătăriță.
Am pus tava pe masă.
— Acum ia-ți o farfurie, așază-te lângă mine și mănâncă ceva din mâncarea pe care ai gătit-o.
Câteva dintre mătușile mele zâmbiră.
Una dintre ele trase imediat un scaun lângă bunicul.
— Vino aici, Bianca.
M-am așezat.
Petrecerea a continuat, dar atmosfera nu mai era aceeași.
Și, pentru prima dată, nici eu nu m-am mai ridicat să aduc ceva.
Când s-a golit o carafă, Cristina s-a uitat instinctiv spre mine.
N-am mișcat un deget.
Tata a observat.
S-a ridicat, a luat carafa și a umplut-o singur.
Mai târziu, când trebuiau strânse farfuriile, una dintre rude s-a oferit să ajute.
Eu am rămas pe scaun.
Cristina aproape că nu mi-a mai vorbit.
După plecarea ultimilor invitați, eram gata să-mi iau geanta când tata m-a oprit.
— Bianca, mai stai cinci minute.
Cristina era în sufragerie.
— Cred că s-a spus suficient pentru astăzi, spuse ea.
Tata se uită la ea.
— Nu. Cred că tocmai asta a fost problema. Că eu n-am spus nimic.
Cristina își încrucișă brațele.
— Acum sunt eu monstrul pentru că am cerut ajutor?
— Nu.
Tata arătă spre coșul meu cu cadouri.
— Problema este că ai primit ajutor și apoi ai umilit-o pentru ceea ce ți-a oferit.
— A fost o glumă!
— Nu râdea nimeni.
Cristina rămase tăcută.
Tata veni spre mine.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru că am văzut doar cât mi-a convenit să văd.
Asta nu mă așteptasem să aud.
— Când veneai aici și găteai sau făceai decorațiuni, Cristina îmi spunea că tu ai insistat. Și eu am acceptat explicația pentru că era mai simplu.
Am dat încet din cap.
— Nu vreau să vă distrug căsnicia, tata.
— N-ai distrus nimic.
— Atunci ce vrei să fac?
— Nimic.
Am ridicat privirea.
— Cum adică?
— Exact asta. Nimic.
Apoi s-a întors spre Cristina.
— De acum înainte, dacă avem nevoie de cineva să gătească, să curețe sau să servească la o petrecere, plătim pe cineva.
Cristina își dădu ochii peste cap.
— Sorin…
— Bianca este fiica mea. Nu angajata noastră.
Pentru prima dată după mult timp, tata spusese exact ce trebuia.
Nu i-am cerut să aleagă între noi.
Nici nu mi-am dorit asta.
Cristina era soția lui, iar copilul lor urma să se nască în câteva săptămâni.
Dar eu aveam nevoie ca lucrurile să se schimbe.
Și s-au schimbat.
Când frățiorul meu, Matei, s-a născut, am mers la maternitate.
Cristina era obosită, dar bine.
Mi-a permis să-l țin în brațe.
Pentru câteva minute, între noi n-a existat niciun conflict.
Doar un bebeluș care dormea liniștit și o familie care încerca să învețe niște limite pe care trebuia să le fi avut de la început.
Relația mea cu Cristina nu s-a transformat miraculos.
N-am devenit prietene.
Dar a încetat să-mi mai dea ordine.
Câteva luni mai târziu, tata și Cristina au organizat un prânz pentru botezul lui Matei.
Cu o săptămână înainte, Cristina m-a sunat.
— Bianca, voiam să te întreb ceva.
Am zâmbit când i-am auzit tonul precaut.
— Spune.
— Știi cofetăria aceea de unde ai luat tortul pentru ziua bunicului?
— Da.
— Îmi trimiți numărul?
Am așteptat.
Pentru o clipă m-am întrebat dacă urma să-mi ceară să mă ocup eu.
Dar Cristina continuă:
— Vreau să comand tortul. Și cred că o să luăm și catering. Tata tău spune că de data asta nimeni din familie nu muncește.
Am zâmbit.
— Îți trimit numărul.
— Mulțumesc.
Atât.
Nicio comandă.
Nicio listă de sarcini.
La botez am venit într-o rochie frumoasă, cu un cadou pentru Matei.
N-am adus tăvi.
N-am aranjat mese.
N-am spălat pahare.
Am stat lângă tata și bunicul Petre, am mâncat, am vorbit cu rudele și mi-am ținut frățiorul în brațe.
La un moment dat, bunicul s-a uitat la mine.
— Cum e?
— Ce?
— Să fii invitată la o petrecere în loc să muncești la ea.
Am râs.
— M-aș putea obișnui.
Bunicul zâmbi.
— Foarte bine. Să nu te dezobișnuiești.
M-am uitat în jurul mesei.
Nu aveam o familie perfectă.
Probabil că nu aveam să avem niciodată.
Dar învățasem ceva ce ar fi trebuit să știu de mult:
A ajuta familia este un gest de iubire.
Să fii folosit de familie este cu totul altceva.
Iar uneori e nevoie de un bunic de 76 de ani care să se ridice de la masă ca să-ți amintească diferența.