Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas lângă fotoliu, uitându-mă la plicul pe care Maria îl strângea la piept.
— Ce n-ai avut curaj să-mi spui?
Maria și-a coborât privirea.
Pentru câteva clipe, n-a răspuns.
— Mamă Maria?
Din prag se auzi vocea lui Vasile:
— Ce se întâmplă?
M-am întors.
Nu-l auzisem intrând.
Maria tresări când îl văzu.
— Nimic.
— Mamă, te cunosc. Ce ai acolo?
Maria strânse plicul și mai tare.
Vasile veni lângă noi.
— Elena?
— L-am găsit printre actele ei. Are numele meu pe el.
Vasile se uită la plic.
— Al tău?
— Da.
Apoi se întoarse spre mama lui.
— Ce este?
Maria închise ochii.
— O scrisoare.
— De la cine? am întrebat.
Bătrâna mă privi.
— De la mine.
Mă așteptasem la orice alt răspuns.
— De la dumneata?
Maria încuviință.
— Am scris-o acum mulți ani.
— De ce?
— Pentru că mi-a fost frică.
M-am așezat pe marginea patului.
— Frică de ce?
Maria se uită spre Vasile.
— Că n-o să mai apuc să-i spun.
Vasile trase un scaun și se așeză.
— Mamă, nu înțeleg nimic.
— Nici eu, am spus.
Maria își trecu degetele peste marginea plicului.
— Mai ții minte când s-a născut primul vostru copil?
Am zâmbit fără să vreau.
— Cum să nu?
— Erai atât de obosită… Veneam dimineața și te găseam cu copilul în brațe. Uneori nici nu apucai să te piepteni.
— Și dumneata mă trimiteai la culcare.
Maria zâmbi.
— Pentru că aveai nevoie.
Apoi zâmbetul îi dispăru.
— În perioada aceea am ajuns și eu la spital.
Mi-am amintit.
Fusese o problemă la inimă. Nimic grav în cele din urmă, dar atunci ne speriaserăm.
— Doctorul mi-a spus să am grijă. Eu am auzit doar că într-o zi s-ar putea să nu mai fiu aici.
— Mamă…
— Lasă-mă, Vasile.
Vocea ei devenise surprinzător de hotărâtă.
— În noaptea în care m-am întors acasă, am scris scrisoarea asta.
M-am uitat la plic.
— Pentru mine?
— Pentru tine.
— Și de ce nu mi-ai dat-o?
Maria ridică din umeri.
— Pentru că n-am murit.
Am izbucnit toți trei într-un râs scurt.
Era atât de tipic pentru ea, încât pentru câteva secunde tensiunea dispăru.
Apoi Maria continuă:
— După aceea am tot spus că o să ți-o dau într-o zi. Dar de fiecare dată când o găseam, mă gândeam că nu mai are rost.
Mi-a întins plicul.
— Acum are.
L-am luat.
— De ce acum?
Maria nu mi-a răspuns.
Vasile se foi pe scaun.
Și atunci am înțeles.
M-am uitat la el.
— I-ai spus?
A tăcut.
— Vasile, i-ai spus despre centru?
— Am discutat cu ea înainte să vin aici.
Maria își lăsă mâinile în poală.
— Mi-a spus.
— Și?
— I-am spus că, dacă asta credeți că este mai bine, merg.
M-am ridicat.
— Nu.
— Elena…
— Nu ai spus că vrei să mergi. Ai spus că mergi dacă noi credem că este mai bine.
Maria mă privi cu ochii umezi.
— Nu vreau să vă fiu povară.
M-am așezat din nou lângă ea.
— Nu despre asta vorbim.
— Ba despre asta vorbim, mamă. Văd cât alergi pentru mine.
— Atunci găsim o soluție.
— Elena, interveni Vasile, am discutat asta.
— Noi doi am discutat. Ea nu.
Maria îmi atinse mâna.
— Citește scrisoarea.
Am privit plicul.
După aproape treizeci de ani, hârtia se îngălbenise.
Am desfăcut cu grijă marginea.
Înăuntru era o singură coală, împăturită.
Scrisul Mariei era mai sigur decât cel de acum.
Am început să citesc în tăcere.
După primele rânduri, nu am mai putut.
— Citește cu voce tare, spuse Maria.
Am inspirat adânc.
— „Elena, dacă citești asta, probabil eu nu mai sunt lângă voi.”
Vasile își coborî privirea.
Am continuat.
Maria scrisese despre prima zi în care mă văzuse la poartă.
Despre cât de speriată părusem.
Despre faptul că Vasile îi spusese înainte să venim că eu crescusem fără părinți.
Apoi am ajuns la rândurile care m-au făcut să mă opresc.
— Nu pot.
— Ba poți, mamă, șopti Maria.
Am citit:
— „Vasile este copilul pe care l-am născut. Tu ești fata pe care mi-a adus-o viața.”
Mi s-a rupt vocea.
Maria plângea.
Vasile nu mai spunea nimic.
Am continuat:
— „Poate că eu nu sunt mama pe care ai pierdut-o. Nici nu vreau să-i iau locul. Dar din ziua în care ai intrat pe poarta mea, nu te-am mai simțit străină. Dacă vreodată cineva îți spune că ești doar nora mea, să nu-l crezi. În casa mea ai avut întotdeauna locul unei fiice.”
Am coborât scrisoarea.
În cameră se auzea doar ceasul de pe perete.
Maria întinse mâna.
Am luat-o.
— De ce nu mi-ai dat-o niciodată?
— Pentru că am crezut că știi.
Atât.
Patru cuvinte.
Și tocmai ele m-au făcut să plâng.
M-am aplecat și am îmbrățișat-o.
Maria îmi mângâie părul exact cum o făcuse cu aproape treizeci de ani înainte.
— Lasă, mamă…
Am râs printre lacrimi.
— Tot dumneata mă liniștești?
— Păi cine?
Vasile se ridică și se apropie de noi.
Avea ochii roșii.
— Elena…
M-am uitat la el.
— Acum înțelegi de ce nu pot s-o pun pur și simplu într-o mașină și s-o trimit undeva?
— Da.
Maria interveni imediat:
— Să nu vă certați din cauza mea.
Vasile îngenunche lângă fotoliul ei.
— Nu ne certăm, mamă.
Îi luă cealaltă mână.
— Eu am greșit.
— Tu ai vrut să-mi fie bine.
— Am vrut să rezolv problema repede.
Apoi se uită spre mine.
— Și am lăsat-o pe Elena să ducă aproape tot greul.
Nu i-am răspuns.
Pentru că era adevărat.
— Când am spus „este mama mea”, continuă el, n-am vrut să spun că tu nu ai dreptul să hotărăști.
— Dar asta ai spus.
— Știu.
Maria ne privea pe amândoi.
— Eu pot să merg la centru.
M-am întors spre ea.
— Dar vrei?
A tăcut.
— Mamă Maria, vrei să pleci din casa asta?
Privirea ei se plimbă prin cameră.
Spre fotografiile de pe mobilă.
Spre perdelele pe care le cususe cu mâna ei.
Spre fereastra dincolo de care se vedea nucul plantat de soțul ei cu zeci de ani în urmă.
— Nu.
Era prima dată când o spunea.
— Atunci încercăm altfel, i-am răspuns.
N-a fost simplu.
Și n-a existat nicio minune.
Am făcut calcule.
Am renunțat la câteva cheltuieli.
Vasile a început să preia diminețile înainte de serviciu.
Eu mergeam după-amiaza.
Copiii noștri, deja adulți, au spus că vor contribui și ei.
Am găsit o femeie din sat care putea veni câteva ore în zilele în care noi nu reușeam.
Iar când starea Mariei avea să ceară mai mult decât puteam oferi acasă, urma să discutăm din nou.
Dar de data aceea împreună.
Cu ea la masă.
Nu despre ea, în lipsa ei.
Într-o seară, câteva săptămâni mai târziu, am ajutat-o pe Maria să se spele pe cap.
Vasile intră în cameră exact când îi pieptănam părul alb.
Rămase în ușă și se uită la noi.
— Ce e? l-am întrebat.
— Nimic.
Dar nu plecă.
— Spune.
Vasile oftă.
— Faci pentru mama mea mai mult decât fac eu.
Am continuat să-i pieptăn părul.
— Nu fac asta pentru mama ta.
Vasile mă privi nedumerit.
— Atunci pentru cine?
Maria își ridică ochii spre mine.
Am zâmbit.
— Pentru a mea.
Bătrâna îmi strânse mâna.
N-a spus nimic.
Nu era nevoie.
Scrisoarea aceea este și astăzi la mine.
Nu conținea numele femeii care mă născuse.
Nu mi-a explicat de ce fusesem abandonată.
Nu mi-a spus de unde veneam.
Multă vreme am crezut că acestea erau răspunsurile de care aveam nevoie.
M-am înșelat.
Maria nu-mi putea da trecutul pe care nu-l avusesem.
Dar îmi dăduse ceva ce îmi lipsise încă din copilărie.
Un loc la masă.
O mână pe frunte când eram bolnavă.
Pe cineva care să mă întrebe dacă am mâncat.
Și un cuvânt pe care îl auzisem prima dată la poarta ei:
„Mamă.”
Eu nu am avut norocul să-mi cunosc mama.
Dar, într-o zi, viața m-a dus la o poartă dintr-un sat din Moldova, unde o femeie pe care abia o întâlnisem mi-a spus:
— Intră, mamă, că am pus masa.
Atunci nu știam.
Dar ajunsesem acasă.