Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am mers lângă tata fără să mai întreb nimic.
Eu duceam una dintre sacoșe, el pe cealaltă.
După câteva minute am observat că nu mergea spre casa lui.
A cotit pe o uliță laterală și a continuat până aproape de marginea satului.
— Mai avem mult? am întrebat.
— Nu. Uite acolo.
Mi-a arătat o casă mică, veche, cu o curte îngrijită și un gard reparat pe alocuri.
Înainte să ajungem la poartă, s-a auzit o voce.
— Nea Vasile!
Un băiețel a ieșit alergând din curte.
În urma lui au apărut încă doi copii.
Tata s-a oprit.
Deodată nu mai părea deloc stânjenit.
Zâmbea.
— Încet, măi, că mă dărâmați!
Cel mai mic s-a lipit de el.
— Nea Vasile, ai adus banane?
Tata s-a uitat spre mine.
Apoi a băgat mâna în sacoșa pe care o ținea și a scos două banane.
— Păi puteam să vin fără?
Copilul a început să râdă.
Eu am rămas în mijlocul drumului cu sacoșa în mână.
Atunci am înțeles.
Din curte a ieșit o femeie de vreo 35 de ani.
Când m-a văzut, s-a oprit.
— Bună ziua.
— Bună ziua.
Tata făcu prezentările.
— El e Andrei, băiatul meu.
Femeia mă privi surprinsă.
— Domnul doctor?
Tata se îndreptă puțin de spate.
— El.
Am zâmbit.
Până și atunci era mândru că fiul lui ajunsese medic.
— Eu sunt Daniela, spuse femeia.
Apoi privi sacoșele și expresia i se schimbă.
— Nea Vasile… iar ați adus atâtea?
— N-am adus nimic. Am trecut și eu pe la magazin.
— V-am rugat să nu mai faceți asta.
Tata îi întinse sacoșa.
— Și eu te-am rugat să nu mă mai cerți.
Daniela oftă.
— Dar nici dumneavoastră nu aveți de unde să tot…
— Eu am pensie.
Femeia tăcu.
Tata arătă cu bărbia spre cei trei copii.
— Ei au trei copii.
Replica lui m-a lovit mai tare decât orice explicație.
Am intrat în curte.
Casa era modestă, dar curată.
Copiii scoteau lucrurile din sacoșe cu o bucurie care mă făcea să mă simt prost pentru toate presupunerile pe care le făcusem pe drum.
Pâinea.
Laptele.
Pastele.
Fructele.
Biscuiții.
Lucruri obișnuite.
Pentru ei, însă, însemnau altceva.
Daniela mi-a povestit abia după ce tata intrase cu cei mici în curte.
Soțul ei murise cu doi ani înainte.
Rămăsese singură cu trei copii.
Muncea când găsea de lucru, dar existau luni în care banii nu ajungeau.
— Tatăl dumneavoastră a început să ne ajute după ce a murit soțul meu.
— De doi ani?
— La început mai rar. Apoi tot mai des.
M-am uitat spre tata.
Cel mic îi arăta ceva prin curte, iar Vasile îl asculta de parcă nu exista nimic mai important pe lume.
— De ce nu mi-a spus?
Daniela zâmbi trist.
— Pentru că nu vrea să știe nimeni.
— Și banii?
Femeia își coborî privirea.
— Uneori vine cu cumpărături. Alteori lasă câte ceva pentru copii. Eu îi spun mereu să păstreze pentru el.
— Și?
— Îmi răspunde că lui îi ajunge.
Am simțit cum mi se pune un nod în gât.
Dintr-odată, telefoanele tatălui meu căpătau alt sens.
„Băiatul tatei, n-ai să-mi dai 200 de lei până la pensie?”
Nu-i lipseau lui.
Îi dăduse altcuiva pe ai lui.
De aceea, uneori, rămânea cu prea puțin înainte de pensie.
Și nici măcar atunci nu-mi spunea adevărul.
Nu mă suna să-mi ceară bani pentru familia aceea.
Îmi cerea doar cât îi trebuia lui ca să ajungă până la următoarea pensie după ce îi ajutase.
Când am plecat, tata a vrut să ia din nou sacoșa goală.
I-am luat-o eu.
Am mers o vreme fără să vorbim.
— Tată.
— Ce?
— De câte ori mi-ai cerut bani pentru tine?
A început să râdă.
— Ce întrebări sunt astea?
— Serios.
— Eu am ce-mi trebuie.
— Nu asta te-am întrebat.
Tata ridică din umeri.
— Ce să-mi trebuiască mie? Am cartofi în beci, am ouă, îmi iau o pâine…
— Și hainele?
S-a uitat la cămașa lui.
— Ce au astea?
Am râs.
Era exact răspunsul la care mă așteptam.
— De ce nu mi-ai spus despre Daniela și copii?
— Și ce să-ți spun?
— Că îi ajuți.
— Tu ai viața ta.
— Sunt fiul tău.
— Tocmai.
S-a oprit și s-a uitat la mine.
— Eu nu ți-am dat bani la facultate ca să-mi dai tu mie socoteală pentru fiecare leu când îmbătrânesc.
— N-am spus asta.
— Știu.
Apoi vocea i s-a înmuiat.
— Dar tu muncești pentru banii tăi. Ai casa ta, cheltuielile tale. Eu dacă mai rămân fără două sute înainte de pensie, te sun. Nu trebuie să te încarc și cu necazurile altora.
L-am privit.
— Știi care e problema?
— Care?
— Că eu îți trimiteam 500.
Tata a început să râdă.
— Păi ți-am spus de fiecare dată că ești risipitor.
Am râs și eu.
Apoi am devenit serios.
— De acum înainte nu-mi mai ceri 200 de lei.
S-a oprit.
— De ce?
— Pentru că îți trimit eu în fiecare lună niște bani în plus.
Imediat s-a încruntat.
— Nu-mi trebuie.
— N-am spus că sunt pentru tine.
Tata a tăcut.
— Îi folosești unde crezi că trebuie.
— Andrei…
— Dar am o condiție.
— Care?
— Data viitoare când mergi la cumpărături, mă iei și pe mine.
Pentru câteva secunde doar s-a uitat la mine.
Apoi mi-a pus palma pe umăr.
— Vezi?
— Ce?
— Degeaba ești tu doctor mare la oraș. Tot mai ai câte ceva de învățat de la taică-tu.
Am izbucnit amândoi în râs.
Și avea dreptate.
Ani întregi crezusem că meseria mea mă învățase să am grijă de oameni.
Facultatea mă învățase să-i tratez.
Tata mă învățase altceva.
Să-i văd.
După aceea, n-am început să-i trimit sume uriașe și nici tata nu s-a transformat într-un binefăcător al satului.
Am stabilit o sumă pe care și-o putea permite familia mea și am lăsat-o la dispoziția lui.
Uneori cumpăra alimente.
Alteori rechizite.
Iarna mai ajuta cu lemne.
Iar când mergeam în sat și aveam timp, mă lua cu el.
Într-o zi, în timp ce puneam două sacoșe în portbagaj, l-am întrebat:
— Tată, tu de ce faci toate astea?
A ridicat din umeri.
— Pentru că pot.
— Din pensia ta?
— Nu contează cât ai.
A arătat spre sacoșe.
— Dacă tu ai două pâini și omul de lângă tine n-are niciuna, tot ai ceva de împărțit.
Atunci am înțeles și de ce, după o viață întreagă de muncă, tata nu se considera niciodată sărac.
Nu pentru că avea mult.
Ci pentru că, din puținul pe care îl avea, găsea întotdeauna ceva de dat mai departe.