Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Bianca a rămas cu privirea fixată asupra mamei.
Mama și-a ținut mâinile liniștite pe masă.
— Mie mi se pare dizgrațios să intri în casa unui om, să mănânci din mâncarea pe care a pregătit-o pentru tine și apoi să-l faci să se simtă rușinat la propria lui masă.
Bianca a clipit surprinsă.
— Eu n-am vrut să vă jignesc. Doar am spus că…
— Știu ce ai spus, mamă.
Mama nu ridicase deloc vocea.
— Eu n-am multă școală și poate că nu știu toate regulile dumitale. Dar părinții mei m-au învățat că atunci când cineva îți pune mâncare pe masă, nu te uiți cum ține lingura. Te uiți cât suflet a pus în farfuria ta.
Bianca s-a înroșit.
— Cred că exagerați puțin.
Atunci am pus lingura jos.
— Bianca.
S-a întors spre mine.
— Ce?
— Cere-i scuze mamei mele.
— Marcel, serios? Pentru atât?
Am simțit că exact răspunsul acela mă durea mai tare decât prima ei replică.
— Da. Serios.
— Dar n-am făcut decât o observație.
— Ai venit pentru prima dată în casa ei. S-a trezit cu noaptea-n cap să gătească pentru noi și tu ai făcut-o „dizgrațioasă” la propria masă.
— N-am spus că ea este dizgrațioasă.
— Bianca, cere-i scuze.
Pentru câteva secunde, n-a spus nimic.
Apoi s-a uitat spre mama.
— Îmi pare rău dacă v-ați simțit jignită.
Mama a înțeles la fel de bine ca mine ce fel de scuză era.
Dar n-a mai continuat discuția.
— Bine, mamă.
Și atât.
Restul mesei a fost apăsător.
Când ne-am ridicat să plecăm, mama s-a dus în cămară.
S-a întors cu o caserolă de plăcinte și un borcan de dulceață.
I le-a întins Biancăi.
— Luați pentru acasă.
M-am uitat la ea uimit.
După tot ce se întâmplase, tot nu știa să lase un musafir să plece cu mâna goală.
Bianca a luat pachetul fără să spună mare lucru.
Am plecat.
Primele minute în mașină n-a vorbit niciunul dintre noi.
Apoi Bianca a izbucnit:
— Mama ta m-a făcut de râs.
Am întors capul spre ea.
— Ce?
— Putea să-mi spună altfel. M-a pus într-o situație penibilă.
Atunci am tras mașina pe dreapta.
Am oprit motorul.
Și m-am uitat la femeia lângă care, până în dimineața aceea, mă vedeam construindu-mi viața.
Dintr-odată mi-am amintit toate lucrurile mici pe care le trecusem cu vederea.
Chelnerița ale cărei haine le comentase.
Bărbatul de care râsese pentru accent.
Oamenii despre care spunea că „se vede de unde vin”.
Eu le numisem pretenții.
Rafinament.
Personalitate puternică.
La masa mamei mele văzusem, în sfârșit, ce erau.
Dispreț.
— Nu, Bianca, i-am spus. Mama mea nu te-a făcut de râs.
— Ba exact asta…
— Tu te-ai făcut singură de râs. Mama doar ți-a arătat oglinda.
A tăcut.
— Marcel, nu poți să arunci o relație pentru o farfurie de ciorbă.
— Nu e vorba despre ciorbă.
— Atunci despre ce?
— Despre respect.
Am privit-o câteva secunde.
— Poți să nu-ți placă satul. Poți să nu-ți placă mobila mamei, perdelele ei sau felul în care mănâncă. Dar femeia aceea a muncit o viață întreagă pentru mine. Dacă tu nu poți s-o respecți în propria ei casă, atunci noi doi avem o problemă mult mai mare decât o farfurie de ciorbă.
Bianca n-a răspuns.
Relația noastră nu s-a terminat chiar în secunda aceea.
Am mai vorbit în zilele următoare.
Dar, pentru prima dată, n-am mai ignorat lucrurile pe care înainte le scuzam.
Iar Bianca nu considera că făcuse ceva cu adevărat greșit.
Pentru ea, problema era că mama „reacționase exagerat”.
Pentru mine, tocmai asta spunea tot.
La scurt timp ne-am despărțit.
În weekendul următor m-am dus din nou la mama.
Singur.
M-a văzut intrând pe poartă și n-a întrebat unde e Bianca.
N-a spus „Ți-am zis eu”.
N-a criticat-o.
N-a încercat să afle ce se întâmplase între noi.
S-a dus pur și simplu la aragaz.
— Ai mâncat?
Am început să râd.
— Nu.
— Atunci stai jos.
Mi-a pus în față o farfurie cu ciorbă.
Apoi s-a așezat și ea.
La un moment dat, și-a ridicat puțin farfuria.
S-a oprit.
S-a uitat la mine.
— Am voie?
Am râs atât de tare încât aproape mi-a căzut lingura din mână.
— Sorbi-o cum vrei tu, mamă.
A zâmbit și a dat din mână.
— Ciorba tot ciorbă rămâne, mamă, fie că o sorbi, fie că o iei cu lingura.
Apoi și-a apropiat farfuria și a adăugat:
— Important e cu cine stai la masă.