artea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Matei s-a uitat nedumerit la punga pe care doamna Geta i-o întindea.
A deschis-o.
Înăuntru era culegerea.
Exact cea pe care o aveau colegii lui.
Lângă ea era și caietul special pe care îl ceruse învățătoarea.
Matei a ridicat ochii spre femeie.
— Sunt pentru mine?
— Pentru cine să fie?
— Dar cine le-a cumpărat?
Doamna Geta a zâmbit.
— Un om.
— Care om?
— Unul care a avut și el copii la școală.
Matei a strâns punga la piept.
— Trebuie să-i dau banii înapoi.
Femeia s-a aplecat puțin spre el.
— Nu trebuie să-mi dai mie nimic.
Matei a înțeles atunci cine le cumpărase.
— Dumneavoastră?
— Hai, du-te la oră.
— Dar mama o să vă dea banii vineri.
— Atunci să-i spună mamei tale că am eu o rugăminte.
— Ce rugăminte?
Doamna Geta l-a privit drept în ochi.
— Când o să fii mare și-o să vezi un copil că n-are ceva pentru școală, îi cumperi tu. Și suntem chit.
Matei s-a întors în clasă.
De data aceasta, când învățătoarea le-a spus copiilor să deschidă culegerile, și-a deschis-o și el pe a lui.
În pauză, învățătoarea a ieșit pe hol.
A găsit-o pe doamna Geta lângă un geam, ștergând pervazul.
— Dumneavoastră i-ați cumpărat culegerea lui Matei?
Geta s-a întors.
— Da.
— Nu trebuia să faceți asta.
— De ce?
— Mama trebuie să înțeleagă că sunt niște responsabilități. Dacă fiecare părinte vine fără materialele cerute…
Doamna Geta a lăsat cârpa jos.
— Știe.
— Atunci de ce nu i-a cumpărat-o?
— Pentru că n-a avut bani până vineri.
Învățătoarea a oftat.
— Tocmai asta încercam să-i explic. Copilul nu poate veni nepregătit și…
— Doamna învățătoare, eu ieri eram pe hol.
Femeia s-a oprit.
— N-am vrut să trag cu urechea. Dar când speli podelele, oamenii uită că ești pe lângă ei.
Învățătoarea n-a mai spus nimic.
— Știți ce mi-a rămas mie în cap?
— Ce?
— Că i-ați spus mamei să țină copilul acasă.
— Nu asta am vrut să spun.
Doamna Geta a dat încet din cap.
— Poate. Dar asta a auzit copilul.
S-a făcut liniște.
— Eu am crescut trei copii, a continuat ea. Știu cum e să ai o săptămână în care nu-ți ajung banii. Femeia aia n-a spus că nu-i cumpără. A spus că i-o cumpără vineri.
A luat din nou cârpa.
— Un copil n-ar trebui să creadă că n-are voie la școală până intră salariul mamei.
Și și-a văzut mai departe de treabă.
Vineri după-amiază am venit la școală cu 100 de lei în buzunar.
Matei îmi povestise tot.
Am întrebat de doamna Geta și am găsit-o lângă cancelarie.
— Dumneavoastră i-ați cumpărat lucrurile lui Matei?
S-a uitat la mine de parcă nu știa despre ce vorbesc.
— Ce lucruri?
Am scos banii.
— Vă rog să-i luați.
Când a văzut bancnotele, a făcut imediat un pas înapoi.
— Pune-i în buzunar.
— Nu pot.
— Ba poți.
— Doamnă Geta, eu muncesc. Nu vreau să creadă nimeni că aștept să-mi cumpere alții lucruri pentru copil.
Expresia ei s-a schimbat.
— Știu că muncești.
Am rămas surprinsă.
— De unde?
A arătat spre ecusonul meu.
— Te-am văzut și marți. Ai venit alergând de la serviciu. Și eu am muncit 28 de ani pe salariu mic. Cunosc mersul omului care fuge de la muncă să rezolve ceva pentru copil.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
Am coborât privirea.
— Mi-a fost atât de rușine…
— De ce?
— Că n-am avut 70 de lei.
Doamna Geta m-a privit câteva secunde.
— Să-ți fie rușine când ai și nu dai copilului. Nu când n-ai și te zbați să-i faci rost.
N-am mai putut spune nimic.
Mi-am șters repede obrazul și i-am întins din nou banii.
— Atunci spuneți-mi măcar cum vi-i întorc.
A împins ușor mâna mea înapoi.
— Nu mie.
— Atunci cui?
A arătat spre clase.
— O să vină o zi când o să vezi și tu pe cineva prins într-un moment greu. Poate o mamă. Poate un copil. Poate un om pe care nici nu-l cunoști.
— Și?
— Atunci să nu-l întrebi de ce n-a avut. Îl ajuți și gata.
Am pus banii înapoi în buzunar.
Trei ani au trecut de la ziua aceea.
Într-o seară de septembrie eram la casa de marcat în supermarket.
O femeie tânără a venit cu o fetiță de mână.
Pe bandă avea câteva alimente, detergent, un penar și două caiete.
Am scanat produsele și i-am spus suma.
Femeia și-a deschis portofelul.
A numărat banii o dată.
Apoi încă o dată.
— Stați puțin…
A luat cafeaua de pe bandă.
— Pe asta n-o mai iau.
Tot nu ajungea.
A dat deoparte detergentul.
Am recalculat.
Încă lipseau câțiva lei.
Atunci femeia s-a uitat la cele două caiete.
Fetița de lângă ea a înțeles.
— Lasă caietele, mami, a șoptit. Le luăm altă dată.
Am rămas cu mâna pe scanner.
Pentru o secundă, n-am mai văzut casa de marcat.
L-am văzut pe Matei la nouă ani, cu ghiozdanul în spate și ochii în podea.
„Pot să nu mai merg mâine la școală, dacă vrei. Să nu te faci de râs.”
Am scos portofelul.
— Caietele rămân.
Femeia m-a privit speriată.
— Nu, vă rog. Nu trebuie.
— Știu.
Am achitat diferența.
— Dar nici nu mă cunoașteți.
Am împins caietele spre fetiță.
— Nici eu n-o cunoșteam pe femeia care i-a cumpărat băiatului meu o culegere când n-am avut bani s-o iau.
Femeia a rămas cu ochii la mine.
— Cum pot să vă dau banii înapoi?
Am zâmbit.
Acum știam răspunsul.
— Nu mie.
— Atunci cui?
— Când o să puteți, faceți același lucru pentru altcineva.
În seara aceea, i-am povestit lui Matei.
Avea doisprezece ani acum.
M-a ascultat, apoi a zâmbit.
— Deci acum suntem chit cu doamna Geta?
M-am gândit câteva secunde.
— Nu, mamă.
— De ce?
— Pentru că unele datorii nu se întorc omului care te-a ajutat.
Merg mai departe.