Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Păi Andreea ne-a povestit despre dumneavoastră, a continuat directorul.
Bunica s-a uitat spre mine, surprinsă.
— Despre mine?
— Sigur. La unul dintre evenimentele companiei ne-a spus că a fost crescută de bunica ei de când era copil. Și că dumneavoastră ați fost omul care a făcut tot posibilul ca ea să rămână la școală.
Bunica și-a coborât privirea.
— Ei… am făcut și eu ce-am putut. Era copil bun. Păcat să n-o lași să învețe.
— Și ați trimis-o și la facultate, nu?
— Am ajutat-o cât am putut.
Directorul a privit spre cele două sacoșe.
— Și ce bunătăți ați adus?
Bunica a ezitat.
Cu câteva minute înainte le-ar fi scos pe toate, una câte una.
Acum și-a ținut mâna pe prosop.
— Niște mâncare, am răspuns eu repede.
Directorul a zâmbit.
— Dacă sunt sarmalele despre care ne-ai povestit, Andreea, să nu le ascunzi. Vreau și eu una.
Bunica a ridicat capul.
— Vă plac sarmalele?
— Foarte mult.
Fața i s-a luminat din nou.
— Atunci vă dau, mamă. Am destule.
În timp ce ea desfăcea cu grijă sacoșa, eu am rămas nemișcată.
„Sarmalele despre care ne-ai povestit.”
Da.
Povestisem despre ele.
La mesele cu colegii vorbisem despre bunica mea de la țară.
Despre femeia care mă crescuse.
Despre mâncarea ei.
Despre copilăria mea.
Și acum, când femeia aceea stătea în fața mea, cu basmaua ei și cu două sacoșe de rafie, îmi fusese rușine că ceilalți o vedeau.
M-am uitat la sacoșa de lângă piciorul ei.
Și mi-am amintit de alta.
Tot de rafie.
Aveam 19 ani și plecam la facultate.
Bunica mă condusese până la autobuz cărându-mi hainele într-o sacoșă aproape identică.
— Las-o, mamaie, că e grea.
— Lasă, mamă, că pot.
Înainte să urc, îmi strecurase niște bani în buzunar.
— Să ai și tu acolo.
— De unde ai bani?
— Am eu.
Abia mult mai târziu aflasem că vânduse un vițel în săptămâna aceea.
În primul an de facultate îmi trimitea pachete.
Mâncare și câte 50 sau 100 de lei, când putea.
Uneori ascundea banii între haine, ca să nu-i trimit înapoi.
Atunci îmi fusese rușine când vedeam colegele primind parfumuri și haine noi de acasă, iar eu desfăceam borcane învelite în ziar.
Dar mâncam din borcanele acelea toată săptămâna.
Acum aveam apartament, mașină, salariu bun și o funcție pe cartea de vizită.
Iar bunica avea aproape 75 de ani.
Și venise din nou la mine cu o sacoșă de rafie.
— Mamaie…
— Da, mamă?
M-am uitat mai atent la ea.
— Tu ai mâncat ceva azi?
— Am mâncat.
O cunoșteam prea bine.
— Ce?
— Ei…
— Mamaie.
A evitat privirea mea.
— Am avut două felii de pâine la mine în tren. Și un măr.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
Se trezise înainte de răsărit.
Gătise.
Cărase sacoșele până la gară.
Stătuse ore în tren.
Ajunsese singură într-un oraș în care abia se orienta.
Și făcuse toate astea doar ca să-mi aducă mie mâncare.
M-am uitat la ceas.
Ședința mea începea în câteva minute.
Am scos telefonul.
— Bună. Am nevoie să mutăm ședința cu jumătate de oră.
Bunica a ridicat imediat mâna.
— Nu, mamă! Vezi-ți de treabă. Eu plec.
Am închis telefonul.
— Nu pleci nicăieri.
— Andreea, ai serviciu.
M-am aplecat și am ridicat una dintre sacoșe.
Era grea.
Mult mai grea decât îmi imaginasem.
— Și tu ai avut treabă toată viața, mamaie. Pentru mine ți-ai făcut timp de fiecare dată.
Am luat și cealaltă sacoșă.
— Hai.
— Unde?
— Sus.
Bunica s-a uitat spre lift.
Apoi spre oamenii care treceau prin recepție.
— Eu?
— Da.
— Așa?
M-am oprit.
— Cum „așa”?
Și-a atins ușor basmaua.
— Păi… între oamenii ăștia ai tăi.
Atunci am înțeles.
Observase tot.
Felul în care mă uitasem în jur când începuse să scoată mâncarea.
Graba cu care îi acoperisem borcanele.
Tonul meu.
Jena mea.
Am lăsat sacoșele jos pentru o clipă.
— Mamaie, ție ți-a fost vreodată rușine cu mine?
S-a uitat la mine de parcă o întrebasem cel mai ciudat lucru din lume.
— Cum să-mi fie rușine cu tine?
— Nici când eram mică și veneam murdară de afară?
A zâmbit.
— Erai copil.
— Nici când n-aveam bani?
Expresia ei s-a schimbat.
Mi-a răspuns atât de simplu încât m-a durut.
— Păi de asta eram eu acolo.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
Am luat din nou sacoșele.
— Atunci n-am nici eu de ce să-mi fie rușine cu tine.
Bunica n-a spus nimic.
Doar m-a prins ușor de braț.
Am intrat împreună în lift.
În pauza de prânz, într-o sală modernă de ședințe, câțiva dintre colegii mei stăteau în jurul mesei.
Laptopurile fuseseră împinse într-o parte.
În mijloc erau sarmalele bunicii.
— Mai luați, mamă, că sunt destule, îi îndemna ea.
Directorul și-a mai pus una în farfurie.
— Sunt extraordinare. Care-i secretul?
Bunica a râs.
— Cimbru.
Apoi a ridicat un deget.
— Da’ nu mult, că după aia numai cimbru mănânci.
Toată masa a izbucnit în râs.
Eu am rămas câteva secunde privind-o.
Aceeași basma.
Aceleași mâini muncite.
Aceleași borcane învelite cu grijă.
Numai rușinea mea dispăruse.
Bunica m-a observat.
— Ce te uiți așa la mine?
Am zâmbit.
— Mi-era dor, mamaie.
— De mine?
Am luat o sarma din farfurie.
— Și de gustul de-acasă.