Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Simona a rămas nemișcată.
— Ce să repet?
Vlad a coborât ultima treaptă.
— Ce i-ai spus Mariei. Că este casa mea și că fără mine n-ar fi avut nimic.
Pentru prima dată, siguranța de pe chipul Simonei a dispărut.
— Vlad, doar discutam.
— Atunci n-ar trebui să fie greu să repeți.
Simona și-a încrucișat brațele.
— Bine. I-am spus adevărul. Fără tine n-ar fi avut niciodată casa asta.
Vlad a privit-o câteva secunde.
— Chiar asta crezi?
— Nu cred. Știu. Firma ta aduce banii. Tu ai construit tot ce aveți acum.
Vlad a râs scurt, fără urmă de amuzament.
— Atunci nu știi aproape nimic despre viața mea.
Simona a vrut să răspundă, dar el a continuat:
— Maria era lângă mine când firma mea era la un pas de închidere. Când aveam datorii și stăteam noaptea cu facturile pe masă, ea a fost omul care mi-a spus să nu renunț.
S-a uitat spre mine.
— A lucrat seara și în weekend. Am renunțat amândoi la lucruri ca să putem continua. Iar când firma a început să meargă, am strâns împreună avansul pentru casa asta.
Simona și-a dat ochii peste cap.
— Vlad, hai să fim serioși. Acum tu aduci banii adevărați.
Expresia lui s-a schimbat.
— Știi care este problema ta, Simona? Crezi că într-o căsnicie valoarea fiecăruia se măsoară la sfârșitul lunii, pe extrasul de cont.
Ea a tăcut.
— Maria nu a venit în viața mea după ce am reușit. A fost aici când nu aveam aproape nimic.
Apoi a spus foarte clar:
— Și nu există „casa mea”.
A făcut o pauză.
— Există casa noastră.
Am simțit că mi se pune un nod în gât.
Nu pentru că aveam nevoie ca Vlad să-mi enumere meritele.
Ci pentru că, după ani în care tăcusem ca să nu-l pun între mine și sora lui, el înțelesese singur ce se întâmpla.
Simona însă nu renunța.
— Deci acum îi ții partea împotriva propriei tale surori?
— Nu este vorba despre a ține partea cuiva.
— Ba exact asta faci.
Vlad s-a apropiat cu un pas.
— Ești sora mea și te iubesc. Dar asta nu-ți dă dreptul să vii în casa noastră și să-mi umilești soția.
Simona s-a uitat spre mine.
— Maria știe foarte bine că n-am vrut s-o umilesc.
Am răspuns pentru prima dată:
— Mi-ai spus să-mi amintesc care este locul meu în familia asta.
A tăcut.
Vlad a privit-o lung.
— Ai spus asta?
Simona n-a răspuns.
Nu mai era nevoie.
— Atunci cred că pentru astăzi ar fi mai bine să pleci, a spus el.
— Mă dai afară?
— Îți cer să pleci până când poți intra din nou aici și să vorbești cu Maria cu respect.
Simona și-a luat geanta.
Înainte să urce scările, s-a întors.
— N-am crezut că o să ajungem aici pentru o simplă discuție.
Vlad a răspuns calm:
— Nici eu. Dar nu eu am ales cuvintele pe care le-ai spus.
A plecat fără să mai răspundă.
Când părinții lui Vlad s-au întors în casă, le-am spus doar că avuseserăm o discuție și că Simona plecase.
Nu voiam un proces de familie.
Nu voiam ca fiecare rudă să fie obligată să aleagă o tabără.
Voiam doar ca limita pusă în ziua aceea să rămână acolo.
Mai târziu, după ce toată lumea plecase, eu și Vlad am rămas singuri.
— Îmi pare rău, mi-a spus.
— Pentru ce?
— Pentru că n-am observat mai devreme.
Am oftat.
— Nici eu nu ți-am spus tot.
— De ce?
M-am uitat la el.
— Pentru că nu voiam să te pun să alegi între mine și sora ta.
Vlad a rămas câteva secunde tăcut.
— Maria, nu trebuia să simți că există o alegere.
— Este sora ta.
— Și va rămâne sora mea. Pot s-o iubesc și în același timp să-i spun că a greșit.
Mi-a luat mâna.
— Dar tu ești soția mea. Nimeni nu are dreptul să te facă să te simți străină în casa pe care am construit-o împreună.
Câteva zile mai târziu, Simona mi-a trimis un mesaj.
„Poate am exagerat puțin. Dar dacă vrem să mergem mai departe, trebuie și tu să lași orgoliul deoparte.”
I-am arătat telefonul lui Vlad.
A citit mesajul.
— Asta nu este o scuză.
— Știu.
De data aceasta n-am mai încercat să repar eu lucrurile.
Nu i-am răspuns.
Nu pentru că voiam să rup familia, ci pentru că nu mai voiam să cumpăr liniștea acceptând lipsa de respect.
Vlad a continuat să vorbească cu sora lui.
N-a încercat să întoarcă familia împotriva ei și nici nu i-a cerut să mă placă.
I-a cerut un singur lucru:
Respect.
Iar până când putea să-l ofere sincer, am păstrat distanța.
Într-o seară, câteva săptămâni mai târziu, am trecut prin camera în care avusese loc cearta.
M-am oprit pentru o clipă și m-am uitat în jur.
Îmi aminteam ziua în care alesesem terenul.
Serile în care calculasem cât ne puteam permite.
Lunile în care Vlad supraveghease lucrările, iar eu negociam prețuri și încercam să economisesc fiecare leu.
Atunci mi-am dat seama cât de mult lăsasem cuvintele Simonei să mă afecteze.
Nu trebuia să-i demonstrez ei că merit casa aceea.
Casa nu-mi fusese oferită de Vlad.
Nu ajunsesem acolo pentru că „avusesem noroc”.
O construiserăm împreună.
Vlad a apărut în ușă.
— La ce te gândești?
Am zâmbit.
— La locul meu.
A ridicat o sprânceană.
— Și unde e?
M-am uitat încă o dată în jur.
— Exact aici.
Acasă.