Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mama a fost prima care și-a coborât privirea.
— Ana este… sora ta.
Am rămas nemișcată.
M-am uitat din nou la fata din prag.
— Sora mea?
Ana părea la fel de uluită ca mine.
— Cum adică sora ei? a întrebat. Bunico, cine este?
Mama s-a sprijinit de tocul ușii.
— Este fiica mea.
Ana a clipit de câteva ori.
— Fiica ta?
— Da.
— Atunci… de ce nu mi-a spus nimeni despre ea?
Nici mama, nici tata nu au răspuns.
Am râs amar.
— Și eu aș vrea să aud răspunsul.
Tata a făcut un pas înapoi.
— Intrați. Nu are rost să vorbim în prag.
Pentru câteva secunde am ezitat.
Apoi am intrat.
Casa mirosea aproape la fel ca în copilărie.
Mobilierul se schimbase puțin. Masa veche era încă acolo. Pe perete atârna același ceas pe care îl auzisem de mii de ori când eram copil.
Ana s-a așezat pe marginea unui scaun.
Eu am rămas în picioare.
— Vreau să știu un singur lucru, am spus. După ce m-ați dat afară, ați încercat vreodată să mă căutați?
Mama a început să plângă.
Tata a rămas cu privirea în podea.
— Eu am vrut, a spus ea.
M-am uitat la tata.
El a inspirat adânc.
— Mama ta a vrut să plecăm după tine chiar în noaptea aceea.
— Și?
— N-am lăsat-o.
În cameră s-a făcut liniște.
— De ce?
A ridicat în sfârșit ochii spre mine.
Nu mai era bărbatul de care îmi fusese frică la 16 ani.
Era un om bătrân.
— Pentru că eram furios. Pentru că mi-era rușine de ce avea să spună lumea. Și pentru că am fost prea mândru ca să recunosc că făcusem ceva îngrozitor.
Am simțit că mi se strânge pieptul.
— Aveam 16 ani.
— Știu.
— Nu aveam bani. Nu aveam unde să merg.
— Știu.
— Nu. Acum știi. Atunci nu te-a interesat.
Tata n-a încercat să se apere.
— Ai dreptate.
Răspunsul lui m-a surprins mai mult decât orice scuză.
Mama și-a șters lacrimile.
— După câteva zile am încercat să aflăm unde ești. Dar nu mai erai acolo. Apoi au trecut săptămânile…
— Și după săptămâni?
N-a răspuns.
— După un an? După cinci? După zece?
Mama a început din nou să plângă.
— Mi-a fost rușine.
Am dat încet din cap.
— Mie mi-a fost frică. E o diferență.
Ana ne privea fără să spună nimic.
La un moment dat a întrebat:
— Câți ani aveai?
M-am întors spre ea.
— Șaisprezece.
— Și ai plecat singură?
— Da.
S-a uitat la bunicii ei.
— Pentru că era însărcinată?
Mama a încuviințat.
Ana a rămas câteva secunde tăcută.
— Dar eu am 18 ani.
Nimeni n-a răspuns.
— Dacă aș veni mâine și v-aș spune că am făcut o greșeală… m-ați da afară?
Mama a ridicat imediat capul.
— Niciodată!
Ana a privit-o.
— Atunci de ce pe ea ați dat-o?
Mama și-a acoperit gura cu mâna.
Tata s-a așezat greu pe un scaun.
— Pentru că atunci eram alți oameni, a spus el.
Am răspuns înainte să mă pot opri:
— Nu. Erați aceiași oameni. Doar că ați avut douăzeci de ani să înțelegeți ce ați făcut.
Tata a dat încet din cap.
— Poate că ai dreptate.
Pentru prima dată de când intrasem în casă, furia mea s-a mai domolit.
Nu pentru că îi iertasem.
Ci pentru că nu încercau să rescrie trecutul.
Ana s-a întors spre mine.
— Și copilul?
Întrebarea m-a făcut să zâmbesc pentru prima dată.
Am scos telefonul.
— O cheamă Maria.
Am deschis o fotografie făcută cu câteva săptămâni înainte.
Maria zâmbea spre cameră.
I-am întins telefonul Anei.
— Este fiica mea.
Ana s-a uitat la fotografie și apoi la mine.
— Deci eu sunt mătușa ei?
Am zâmbit slab.
— Se pare că da.
Mama s-a apropiat instinctiv.
— Pot s-o văd?
Am ezitat.
Apoi i-am întins telefonul.
Mâinile îi tremurau.
A privit fotografia mult timp.
— E frumoasă.
— Este.
— Știe despre noi?
— Știe că existați.
Mama și-a ridicat ochii spre mine.
— Am putea s-o cunoaștem?
Am luat telefonul înapoi.
— Nu pot să vă promit asta.
Chipul ei a căzut.
— Maria nu vă datorează nimic. Dacă într-o zi va dori să vă cunoască, va fi alegerea ei.
Tata a încuviințat.
— E corect.
M-am uitat la ceas.
Venise momentul să plec.
Mama s-a ridicat.
— Te rog…
M-am oprit.
— Nu-ți cer să ne ierți astăzi. Dar dacă ne-ai mai da măcar șansa să vorbim cu tine…
Am privit-o.
Cu douăzeci de ani înainte aș fi dat orice să aud acele cuvinte.
Acum nu mai știam ce să fac cu ele.
— Nu pot să vă spun că totul este în regulă. Pentru că nu este.
Mama a încuviințat.
— Știu.
— Și nu pot să mă prefac că douăzeci de ani dispar pentru că vă pare rău.
— Nu-ți cer asta.
M-am îndreptat spre ușă.
Atunci Ana a venit după mine.
— Stai.
M-am întors.
— Eu n-am știut nimic despre tine.
— Știu.
— Și n-am nicio vină pentru ce s-a întâmplat.
— Știu și asta.
A ezitat.
— Atunci… dacă tu vrei, eu aș vrea să te cunosc.
M-am uitat la ea.
Cu cât o priveam mai mult, cu atât descopeream lucruri familiare.
Ochii.
Sprâncenele.
Felul în care își ținea bărbia când încerca să nu plângă.
Ea nu mă alungase.
Nici măcar nu știuse că exist.
— Mi-ar plăcea, i-am spus.
Ana m-a îmbrățișat.
Am rămas surprinsă o clipă.
Apoi am strâns-o și eu în brațe.
Nu era iertarea pe care părinții mei poate o așteptaseră.
Era altceva.
Un început pe care niciuna dintre noi nu-l alesese, dar pe care amândouă îl puteam alege de atunci înainte.
În lunile următoare, eu și Ana am început să vorbim.
La început prin mesaje.
Apoi la telefon.
Mai târziu a venit la București.
A cunoscut-o și pe Maria.
Fiica mea a privit-o câteva secunde și apoi a râs.
— Mamă, chiar seamănă cu tine.
— Știu.
— E puțin ciudat.
Ana a zâmbit.
— Și pentru mine.
Cu părinții mei lucrurile au mers mult mai încet.
Nu au existat îmbrățișări miraculoase și nici douăzeci de ani șterși într-o după-amiază.
Am vorbit.
Uneori m-am oprit.
Alteori am revenit.
Maria a decis singură, după o vreme, că vrea să-i întâlnească.
Iar eu i-am respectat alegerea.
Într-o zi, Ana m-a întrebat:
— Regreți că te-ai întors?
M-am gândit puțin.
— Nu.
— Chiar dacă nu s-a reparat totul?
Am privit-o.
— Nu m-am întors ca să repar totul.
— Atunci pentru ce?
Am zâmbit.
— Ca să nu mai las o ușă închisă acum douăzeci de ani să hotărască cine sunt astăzi.
Ana mi-a prins brațul.
Și am plecat împreună.
De data aceasta, când am ieșit pe poarta aceea, nu mai eram singură.