Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am rămas cu ochii la Mihai.
— Cum adică „să mă lăsați să plec așa”?
El n-a răspuns imediat.
S-a întors spre coloana de mașini.
În spatele lui, aproape în același timp, au început să se deschidă portierele.
Din prima mașină a coborât o femeie.
Din alta, un bărbat cu părul alb la tâmple.
Apoi încă doi.
Și încă trei.
Oameni de toate vârstele veneau spre poarta școlii cu flori, plicuri și fotografii vechi în mâini.
Mă uitam la fețele lor și, pentru câteva secunde, nu înțelegeam nimic.
Apoi am recunoscut un zâmbet.
O privire.
Un fel de a merge.
— Nu se poate…
Mihai mi-a întins buchetul.
— Sunt elevii dumneavoastră, doamna profesoară.
Am privit din nou strada.
— Toți?
— Și încă n-au ajuns toți.
Mi-am dus mâna la gură.
Mihai zâmbea, dar ochii îi erau umezi.
— Am aflat acum câteva săptămâni că ieșiți la pensie. Am început să dăm telefoane. Unul l-a sunat pe altul, altul a găsit un fost coleg… și uite-ne aici.
— Dar de ce?
Mihai m-a privit câteva clipe.
— Pentru că nu puteam să vă lăsăm să plecați crezând că n-ați însemnat nimic pentru noi.
Cuvintele lui m-au lovit exact acolo unde mă duruse cel mai tare cu câteva minute înainte.
Mihai Avram fusese elevul meu cu treizeci și doi de ani în urmă.
Un copil slab, tăcut, care venea iarna cu aceeași geacă subțire și care, uneori, nu avea nici măcar pachet la el.
În clasa a șaptea începuse să lipsească.
Într-o zi îl oprisem după oră.
— Mihai, ce se întâmplă?
Își ținuse ochii în podea.
— Mama nu mai are bani de abonament. Și oricum… cred că mă las.
— Te lași de ce?
— De școală.
A doua zi îi cumpărasem abonamentul.
Mai târziu, câteva caiete și o geacă.
Nu spusesem nimănui.
Nici măcar el nu știa de fiecare dată de unde veneau lucrurile.
Dar îmi aminteam perfect o compunere pe care mi-o adusese într-o zi.
Pe marginea ei îi scrisesem cu roșu:
„Mihai, tu poți mai mult decât crezi.”
Băiatul acela stătea acum în fața mea, aproape de cincizeci de ani.
— Ce faci acum? am reușit să întreb.
A râs.
— Sunt arhitect.
— Arhitect?
— De aproape douăzeci de ani.
Am început să plâng.
— Știam eu…
— Dumneavoastră știați. Eu nu știam.
Înainte să mai pot spune ceva, o femeie de aproximativ patruzeci de ani s-a apropiat.
— Mă mai țineți minte?
Am privit-o atent.
— Ana?
A început să râdă și să plângă în același timp.
— Tot Ana.
Mi-a spus că era medic acum.
Îmi aminteam de ea ca de o fetiță dintr-un sat din apropiere care ridica mâna la ore, dar o cobora imediat dacă altcineva răspundea înainte.
— Mi-ați spus odată că faptul că vin de la țară nu hotărăște cât de departe pot ajunge.
În spatele ei a venit Florin.
Nu mai era băiatul care spunea că urăște cărțile.
Acum era tată a doi copii.
— Fata mea citește în fiecare seară, doamna profesoară. Și când nu vrea, îi spun exact ce-mi spuneați dumneavoastră mie: „Încearcă zece pagini. După aceea ai voie să spui că nu-ți place.”
Am râs printre lacrimi.
— Mai spun și acum prostia asta?
— Funcționează și acum.
Au continuat să vină.
Nu toți deveniseră medici, arhitecți sau oameni cu funcții importante.
Și tocmai asta m-a emoționat cel mai mult.
Erau oameni obișnuiți.
Părinți.
Mecanici.
Contabili.
Vânzători.
Ingineri.
Șoferi.
Oameni pe care îi avusesem cândva în fața mea cu un caiet deschis pe bancă.
Unii își aminteau lucruri pe care eu le uitasem de mult.
O carte împrumutată.
O vorbă spusă după o notă proastă.
O oră în care îi apărasem de râsetele colegilor.
Un telefon dat unui părinte.
Pentru mine fuseseră gesturi mici.
Pentru unii dintre ei, nu fuseseră mici deloc.
La un moment dat, Mihai a ridicat mâna.
— Mai avem ceva să vă spunem.
— Mihai, florile astea sunt deja prea mult.
— Nu sunt florile.
Mi-a arătat un dosar pe care îl ținea una dintre fostele mele eleve.
— Am strâns bani împreună. Vrem să amenajăm aici, în comunitate, o bibliotecă și un mic centru de lectură pentru copiii care nu-și permit cărți și rechizite.
L-am privit fără să înțeleg.
— Și am vrea să poarte numele dumneavoastră.
Am clătinat imediat din cap.
— Nu. Nu, copii… eu nu merit așa ceva.
Mihai a zâmbit.
— Vedeți? Exact asta spuneau toți că o să răspundeți.
Câțiva au râs.
Apoi el s-a apropiat.
— Dumneavoastră poate nu vă amintiți fiecare caiet cumpărat sau fiecare copil pe care l-ați oprit din drum când voia să renunțe. Noi ne amintim.
În spatele meu s-a auzit un zgomot.
M-am întors.
La gardul școlii se strânseseră elevii de clasa a VIII-a.
Aceiași care cu câteva minute înainte fugiseră din clasă strigând că începe vacanța.
Nu mai râdea nimeni.
Băiatul din ultima bancă, cel care chicotise în timpul discursului meu, a dispărut pentru câteva minute.
Când s-a întors, avea în mână un buchet mic de margarete și trandafiri.
A venit spre mine stângaci.
— Doamna profesoară…
— Da?
A privit spre Mihai și spre oamenii adunați în stradă.
— Noi n-am știut.
— Ce n-ați știut?
— Că… adică…
S-a înroșit.
— N-am înțeles că ultima zi chiar înseamnă ultima zi.
Mi-a întins florile.
— Ne pare rău că am plecat așa.
Am luat buchetul.
— Mulțumesc.
— Și pentru ce ne-ați spus azi…
L-am privit.
— Credeam că nu mă ascultai.
A zâmbit rușinat.
— Nici eu nu credeam.
Am râs.
În jurul nostru au început să râdă și ceilalți.
Directoarea coborâse între timp treptele și privea strada plină de foști elevi.
— Doamna Marinescu… a spus încet. Cred că am greșit și noi astăzi.
Am dat din cap.
— Nu e nimic.
— Ba este. După patruzeci de ani, meritați mai mult decât un „să vă bucurați de pensie”.
M-am uitat la ea.
Apoi la copiii de lângă gard.
La Mihai.
La oamenii care veniseră de la serviciu, din alte orașe sau poate de la zeci de kilometri doar ca să fie acolo.
Cu o oră înainte mă uitasem la o catedră goală și mă întrebasem dacă lăsasem vreo urmă.
Acum aveam răspunsul în fața mea.
Mihai s-a apropiat.
— Vă amintiți ce mi-ați scris pe o compunere când eram copil?
Am zâmbit.
— „Poți mai mult decât crezi.”
A dat din cap.
— Am păstrat caietul.
— După treizeci și doi de ani?
— După treizeci și doi de ani.
Apoi a privit spre oamenii din spatele lui.
— Noi am venit astăzi să vă spunem același lucru. Numai că despre dumneavoastră.
— Ce anume?
Mihai mi-a luat geanta din mână și mi-a oferit brațul.
— Ați făcut mult mai mult decât credeți, doamna profesoară.
Am privit pentru ultima dată clădirea școlii.
În dimineața aceea crezusem că patruzeci de ani încăpeau într-un catalog închis și într-o sală de clasă goală.
Mă înșelasem.
Erau în oamenii care veniseră înapoi.