Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andreea nu și-a luat ochii de la mine.
— Chiar vrei să afli, Radu?
— Da.
A privit spre mama, apoi spre cărucior.
— Sunt ai tăi.
Pentru câteva secunde n-am auzit nimic.
Nici oamenii de pe alee.
Nici foșnetul copacilor.
Nici măcar vocea mamei, care șoptise ceva lângă mine.
M-am uitat din nou la cei trei bebeluși.
— Ce-ai spus?
— Sunt copiii tăi.
Am simțit că mi se taie picioarele.
— Toți trei?
Andreea a zâmbit amar.
— Da, Radu. Toți trei.
M-am așezat la capătul băncii, păstrând distanța dintre noi.
Mintea mea încerca să pună lunile cap la cap.
— Dar divorțul nostru…
— Eram deja însărcinată. Doar că nu știam.
Am întors capul spre ea.
— Și când ai aflat?
— La câteva săptămâni după ce plecasem.
— De ce nu mi-ai spus?
Pentru prima dată, expresia ei s-a schimbat.
Nu mai era doar oboseală.
Era durere.
— Am încercat.
— Cum adică ai încercat?
— Te-am sunat. Numărul pe care îl aveam nu mai era activ. Am trimis două mailuri. Am sunat la firmă. Am lăsat vorbă să mă cauți.
Am rămas cu privirea la ea.
După divorț îmi schimbasem numărul personal. Vechiul număr fusese închis când firma îmi refăcuse abonamentele.
Iar în perioada aceea îi spusesem asistentei mele că nu vreau să fiu deranjat cu nimic personal.
Îmi aminteam perfect.
Fusesem furios.
Nu pe Andreea în mod special.
Pe divorț.
Pe mine.
Pe tot ce se terminase.
Munca devenise locul în care mă ascundeam.
— Nu mi-a spus nimeni.
— Poate. Dar după al treilea telefon n-am mai vrut să implor pe nimeni să-mi facă legătura cu fostul meu soț.
— Puteai să vii la mine.
Andreea m-a privit lung.
— Și să mă opresc la recepție? Să spun că sunt fosta soție pe care domnul director nu dorește să o deranjeze?
N-am avut răspuns.
Mama s-a așezat lângă ea.
— Dar pe mine de ce nu m-ai sunat?
Andreea și-a plecat privirea.
— Mi-a fost rușine.
— De mine?
— De tot.
Unul dintre copii s-a mișcat ușor în cărucior.
Andreea s-a ridicat imediat și i-a aranjat cu grijă păturica.
Mă uitam la ea și încă nu puteam împăca femeia din fața mea cu viața pe care crezusem că o duce.
— Dar eu auzisem că ai plecat din țară.
— Asta era intenția.
Mi-a explicat că primise o ofertă de muncă în străinătate chiar înainte de divorț.
De acolo pornise povestea pe care o auzisem și eu.
Numai că, la controlul făcut înainte de plecare, aflase că era însărcinată.
Apoi venise a doua veste.
Nu era un copil.
Erau trei.
Sarcina fusese dificilă.
Renunțase la plecare și, în ultimele luni, nu mai putuse lucra normal.
După naștere încercase să se descurce din economii și din puținele proiecte pe care le putea face de acasă.
— Și ai ajuns să dormi în parc?
— Nu locuiesc în parc, Radu.
Tonul ei devenise imediat mai ferm.
— Atunci ce faci aici?
A ezitat.
— Contractul apartamentului în care stăteam s-a terminat ieri. Proprietarul îl vinde și nu a vrut să-l prelungească. Am găsit altă garsonieră, dar o pot lua abia de mâine. Noaptea trecută am stat la o prietenă. Azi trebuia să rezolv câteva lucruri și…
A privit banca.
— N-am dormit aproape deloc de două nopți. M-am așezat cinci minute.
Am închis ochii.
În timp ce eu mă plânsesem luni întregi că apartamentul meu era prea gol, ea crescuse singură trei copii despre care eu nici măcar nu știam.
— Facem un test de paternitate, am spus.
Andreea s-a uitat imediat la mine.
— Nu pentru că nu te cred. Pentru că sunt copii și trebuie să facem lucrurile corect. Legal. Medical. Tot.
A încuviințat.
— De acord.
Mama mi-a aruncat o privire.
— Și până atunci?
Știam exact la ce se referea.
— Până atunci nu mai stai cu trei copii de colo-colo.
Andreea s-a încordat.
— Nu am nevoie să mă salvezi.
— N-am spus asta.
— Radu…
— Am un apartament gol. Poți sta acolo cât ai nevoie. Eu nu locuiesc în el.
— Nu vreau să-ți datorez nimic.
M-am uitat spre cărucior.
— Atunci nu-mi datora. Dacă sunt copiii mei, nu-ți fac ție o favoare. Îmi fac partea.
A tăcut.
Mama a fost cea care a încheiat discuția.
— Bun. Acum că v-ați terminat amândoi cu orgoliul, putem să ne ocupăm de lucrurile importante?
Andreea aproape a zâmbit.
Pentru prima dată în acea zi.
În următoarele zile, viața mea s-a schimbat cu o viteză pe care nicio afacere n-o reușise vreodată.
Testul a confirmat ceea ce Andreea știa deja.
Eram tatăl celor trei copii.
Două fetițe și un băiat.
Ilinca.
Sofia.
Matei.
Am ținut rezultatul în mână câteva minute fără să spun nimic.
Trei copii.
Patru luni din viața lor trecuseră fără mine.
Nu pentru că îi abandonasem intenționat.
Dar nici nu puteam pretinde că eram complet nevinovat.
Îmi construisem atât de bine zidul după divorț, încât nici măcar o veste ca aceea nu reușise să treacă prin el.
Am verificat apoi ce îmi spusese Andreea.
Cele două mailuri existau.
Unul ajunsese într-un folder pe care nu-l deschisesem de luni întregi.
La firmă existau și notițele lăsate după apelurile ei.
„Andreea. Personal. Spune că este important.”
Le privisem probabil cândva printre zeci de mesaje și le ignorasem.
Asta a durut mai mult decât orice.
În seara aceea am mers la apartament.
Andreea hrănea unul dintre copii.
Mama îi legăna pe ceilalți doi.
Am rămas în ușă.
— Ai avut dreptate.
Andreea m-a privit.
— Despre ce?
— Ai încercat.
N-a spus nimic.
— Îmi pare rău.
— Pentru că n-ai văzut mesajele?
— Pentru că am făcut în așa fel încât să nu vreau să văd nimic.
A coborât ochii.
— Și mie îmi pare rău că am renunțat atât de repede.
— Nu. Asta e partea pe care n-o să ți-o pun în cârcă.
Am intrat.
— Spune-mi ce trebuie să fac.
Andreea a arătat spre unul dintre copii.
— Poți începe cu un scutec.
M-am uitat la ea.
— Vorbești serios?
— Foarte.
Mama a început să râdă.
Așa am început să fiu tată.
Nu cu un discurs.
Nu cu bani.
Cu un scutec pus prost și refăcut de două ori sub privirea critică a Andreei.
În săptămânile următoare mi-am reorganizat programul.
Pentru prima dată după ani de zile, au existat ședințe la care am spus:
— Nu pot. Sunt cu copiii.
Andreea și-a găsit o locuință nouă, dar n-am încercat s-o conving să depindă financiar de mine.
Am stabilit împreună tot ce ținea de copii și mi-am asumat partea mea.
Uneori mergeam dimineața.
Alteori seara.
În weekend stăteam mai mult.
Mama venea aproape zilnic și, în mai puțin de o lună, ajunsese să distingă plânsul fiecăruia.
Între mine și Andreea însă lucrurile au mers mai încet.
Și așa trebuia.
Nu ne-am împăcat pentru că aveam trei copii.
Nu ne-am prefăcut că divorțul nu existase.
Am vorbit despre el.
Pentru prima dată cu adevărat.
Despre serile în care ea așteptase să ajung acasă.
Despre telefoanele la care răspundeam în timpul cinei.
Despre felul în care eu crezusem că muncesc „pentru noi”, în timp ce ea simțea că nu mai exista niciun „noi”.
Și despre tăcerea ei.
Despre toate lucrurile pe care le ținuse în ea până când nu mai rămăsese nimic de spus.
Au trecut luni.
Într-o duminică am mers din nou în același parc.
De data aceasta eu împingeam căruciorul.
Andreea mergea lângă mine.
Mama era puțin înaintea noastră.
Când am ajuns în dreptul băncii, Andreea s-a oprit.
— Aici m-ai găsit.
— Știu.
— Cred că a fost cea mai proastă zi din viața mea.
M-am uitat spre copii.
— Pentru mine a fost ziua în care am aflat că aveam trei motive să nu mai trăiesc doar pentru muncă.
Andreea a zâmbit.
— Tot vorbești ca un director.
— Mă străduiesc.
Am râs amândoi.
Apoi am devenit serios.
— Andreea…
— Da?
— Nu vreau să ne întoarcem la ce am fost.
Zâmbetul i-a dispărut puțin.
— Nici eu.
— Dacă vreodată mai încercăm… vreau să construim altceva.
M-a privit câteva secunde.
— Atunci nu te grăbi.
Am dat din cap.
— Nu mă grăbesc.
Și chiar nu m-am grăbit.
A durat aproape un an până când Andreea și cu mine am decis să fim din nou împreună.
Nu pentru copii.
Ci pentru că, între timp, învățaserăm să ne ascultăm.
Într-o seară, mama a venit la noi și m-a găsit pe covor, cu Matei adormit pe piept și cu cele două fete lângă Andreea.
S-a uitat în jur.
Jucării peste tot.
Biberoane pe masă.
Un cărucior uriaș în hol.
Și telefonul meu, pentru prima dată, uitat într-o altă cameră.
Mama a zâmbit.
— Mai ții minte ce ți-am spus în parc?
— Ce anume?
— Că poți să construiești cea mai mare firmă și tot să ajungi seara într-o casă goală.
M-am uitat la Andreea.
Apoi la cei trei copii.
— Da.
Mama și-a scos haina.
— Ei bine, acum ai altă problemă.
— Care?
S-a uitat la haosul din jur și a râs.
— Nu mai ai unde să calci.
Și pentru prima dată după foarte mulți ani, casa mea nu mai era deloc goală.