Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Întoarce-te acasă.
Am rămas cu telefonul lipit de ureche.
Pentru câteva secunde n-am reușit să spun nimic.
Dintre toți oamenii din lume, mama era persoana de la care mă așteptasem să aud:
„Unde ești?”
„Ești bine?”
„Vin să te iau.”
În schimb, primul lucru pe care mi-l spusese era să mă întorc.
— Mamă, eu am plecat de acolo.
— Știu. Mi-a spus Victor.
— Și ți-a spus de ce?
A oftat.
— Mi-a spus că v-ați certat din cauza banilor și că ai plecat nervoasă.
Am închis ochii.
— Nu am plecat din cauza a 180 de lei.
— Atunci din cauza cui?
— Pentru că îmi verifică telefonul. Pentru că îmi controlează salariul. Pentru că trebuie să explic fiecare lucru pe care îl cumpăr. Pentru că mă sună dacă ies la o cafea. Pentru că astăzi m-a întrebat pentru cine m-am machiat.
Mama a tăcut.
Am crezut că, în sfârșit, înțelesese.
Apoi a spus:
— Diana, într-o căsnicie mai lași și de la tine.
M-am așezat pe marginea canapelei Ramonei.
— De patru ani las de la mine.
— Victor ține la tine.
— Asta înseamnă să ții la cineva?
— Este gelos. Sunt mulți bărbați așa.
Mi s-a strâns gâtul.
— Mi-a spus că fără el nu sunt nimic.
— Oamenii spun lucruri urâte când sunt nervoși.
— Mamă…
— Și tatăl tău era greu la mânie când era mai tânăr. Crezi că eu mi-am făcut bagajul la fiecare ceartă?
Acolo m-a durut cel mai tare.
Nu pentru că mama ridicase vocea.
Nu o făcuse.
Ci pentru că nici măcar o dată nu mă întrebase dacă mai pot.
— Tu ai fost fericită? am întrebat.
S-a făcut liniște.
— Ce întrebare mai e și asta?
— Una simplă.
— Diana, nu despre mine vorbim acum.
— Ba poate că puțin și despre tine vorbim.
A oftat din nou.
— Gândește-te bine înainte să arunci o căsnicie. Ce-o să spună rudele? Vecinii? Toată lumea știe că Victor este un om așezat.
M-am uitat în jurul meu.
Ramona îmi lăsase o pătură pe canapea și se retrăsese în dormitor ca să-mi dea intimitate.
În acel apartament străin mă simțeam, pentru prima dată după mult timp, mai puțin singură decât în propria casă.
— Noapte bună, mamă.
— Diana…
— Vorbim mâine.
Am închis.
Telefonul era plin de mesaje de la Victor.
Primele erau rugăminți.
„Te rog, vino acasă.”
„Hai să discutăm.”
„Nu arunca patru ani pentru o ceartă.”
Apoi:
„M-ai distrus.”
„Mama mea plânge din cauza ta.”
„Dacă pățesc ceva, să știi că o să ai asta pe conștiință.”
După aceea tonul s-a schimbat.
„Te-au prostit colegele.”
„Nesimțito.”
„Crezi că te vrea cineva?”
„O să vezi tu cum e fără mine.”
Am citit mesajele unul după altul.
Și pentru prima dată am văzut într-o singură oră ceea ce în căsnicia mea se întâmplase încet, timp de ani.
Rugăminte.
Vinovăție.
Frică.
Furie.
Apoi iar rugăminte.
Ramona a ieșit din dormitor.
— Vrei să vorbim?
Am dat din cap că nu.
— Bine.
Mi-a pus o cheie pe masă.
— Asta e cheia de rezervă. Stai cât ai nevoie.
— Ramona, eu…
— Nu trebuie să hotărăști nimic în seara asta.
Atât mi-a spus.
Nu „divorțează”.
Nu „întoarce-te”.
Nu „eu în locul tău”.
Pentru prima dată, cineva nu încerca să decidă în locul meu.
În noaptea aceea aproape n-am dormit.
A doua zi m-am trezit convinsă că trebuie să mă întorc.
Nu pentru că îl iertaserăm.
Ci pentru că îmi era frică.
Unde aveam să stau?
Cum aveam să mă descurc?
Ce aveam să spun familiei?
Poate mama avea dreptate.
Poate exagerasem.
Poate Victor chiar încercase doar să țină casa sub control.
Apoi mi-am amintit telefonul meu în mâna lui.
Fluturașul meu de salariu pe masă.
Și vocea lui:
„Pe tine nu te-ar suporta nimeni.”
Am rămas la Ramona.
După câteva zile mi-am făcut un cont bancar doar pe numele meu și am cerut ca salariul să-mi intre acolo.
Când am văzut primul salariu în contul meu, am stat câteva secunde cu telefonul în mână.
Era absurd.
Munceam pentru banii aceia de ani întregi.
Și totuși, pentru prima dată, simțeam că sunt ai mei.
Nu mi-am cumpărat nimic extravagant.
Am plătit o garanție și am închiriat o garsonieră mică la etajul patru, într-un bloc vechi.
Avea o masă care se clătina.
Un dulap prea mic.
O canapea extensibilă care scârțâia.
În primele nopți, liniștea mă speria.
Dormeam uneori cu veioza aprinsă.
Tresăream când vibra telefonul.
Dacă scăpam ceva pe jos, primul meu gând era:
„Să nu se enerveze.”
Apoi îmi aminteam că nu mai era nimeni acolo care să se enerveze.
Victor nu a renunțat imediat.
A venit cu flori la serviciu.
A spus că se schimbă.
Că îmi dă cardul.
Că nu-mi mai verifică telefonul.
Că putem începe de la zero.
Când n-am acceptat, a revenit furia.
Mama continua și ea:
— Un bărbat se mai schimbă.
— Poate.
— Atunci de ce nu-i mai dai o șansă?
— Pentru că nu mai vreau să-mi petrec viața așteptând ca altcineva să se schimbe în timp ce eu mă sting.
Nu i-a plăcut răspunsul.
O vreme am vorbit mai rar.
Au trecut șapte luni.
Într-o sâmbătă am intrat într-un magazin să cumpăr detergent.
Pe un raft am văzut o cană galbenă.
Nimic special.
Doar o cană simplă, galbenă, cu o toartă mare.
Am luat-o în mână.
M-am uitat la preț.
29 de lei.
Primul meu gând a venit automat:
„N-ai nevoie de ea.”
Am pus-o înapoi.
Am făcut câțiva pași.
Și m-am oprit.
Nu era vorba despre 29 de lei.
Era vocea lui Victor rămasă în capul meu.
„De ce îți trebuie?”
„Nu avem deja?”
„Pe ce mai arunci banii?”
M-am întors.
Am luat cana.
Am pus-o în coș.
Nu aveam nevoie de ea.
Pur și simplu îmi plăcea.
Când am ajuns acasă, mi-am făcut un ceai și am băut din cana aceea.
Am zâmbit singură.
Poate pare ridicol.
Dar pentru mine nu era o cană.
Era prima dată când cumpăram ceva fără să pregătesc o explicație.
Câteva săptămâni mai târziu, mama a venit pentru prima dată la mine.
A intrat în garsonieră și s-a uitat în jur.
La canapeaua mea.
La masa șubredă.
La bucătăria cât un hol.
— Aici stai?
— Aici.
— Diana…
Și-a lăsat geanta jos.
— Pentru asta ai lăsat casa ta?
M-am uitat la ea.
Altădată m-aș fi justificat.
I-aș fi explicat totul din nou.
De data aceea nu.
— Nu, mamă. Eu am plecat din casa lui.
A tăcut.
Am luat cana galbenă de pe masă.
— Asta este casa mea.
— Dar ai atât de puțin…
— Da.
Am zâmbit.
— Dar aici nu trebuie să cer voie.
Mama s-a uitat la mine mult timp.
Apoi s-a așezat.
Nu mi-a spus că avusesem dreptate.
Nu și-a cerut iertare pentru toate lucrurile pe care mi le spusese.
Mama nu era omul care putea face asemenea schimbări într-o după-amiază.
Dar, când am pus ceaiul în fața ei, m-a întrebat:
— Tu ești bine aici?
Am rămas cu ceainicul în mână.
Era prima dată când mă întreba.
— Da, mamă.
— Ești sigură?
— Da.
A dat încet din cap.
— Atunci… bine.
Atât.
Pentru altcineva poate că n-ar fi însemnat nimic.
Pentru mine a însemnat enorm.
Astăzi încă sunt separată de Victor.
Nu pentru că viața a devenit brusc ușoară.
Sunt luni în care număr banii până la salariu.
Garsoniera este tot mică.
Masa încă se clatină puțin.
Uneori încă tresar când telefonul sună de mai multe ori la rând.
Și există seri în care vocea lui Victor se întoarce:
„Pe tine nu te-ar suporta nimeni.”
Atunci mă uit în jur.
La liniște.
La cheia mea.
La cardul meu.
La cana galbenă.
Și îmi amintesc ceva ce mi-a luat patru ani să înțeleg:
nu plecasem pentru că nu mai eram în stare să-mi țin familia împreună.
Plecasem pentru că, încercând s-o țin împreună cu orice preț, aproape că mă pierdusem pe mine.