Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ajută-mă măcar acum.
M-am uitat la Cătălin câteva secunde.
Cu ani în urmă, probabil m-aș fi ridicat imediat.
Aș fi intrat în bucătărie, aș fi văzut haosul și aș fi spus:
„Lasă, fac eu.”
Aș fi găsit tăvile.
Aș fi improvizat trei feluri de mâncare.
Aș fi pus masa.
Și până seara toată lumea ar fi uitat că, pentru o oră, încercasem să spun că nu mai pot.
De data asta nu.
— Te ajut, am spus.
Fața lui s-a luminat.
— Dar nu fac în locul tău.
S-a oprit.
— Adică?
— Adică îți spun unde sunt lucrurile. Gătim împreună.
— Luminița, sunt toți aici.
— Știu.
— Mama deja e nervoasă.
— Știu și asta.
— Și ce le dăm să mănânce?
Am ridicat din umeri.
— Ce reușim să facem.
Cred că atunci a înțeles că nu glumeam.
Am intrat împreună în bucătărie.
Doamna Mariana era lângă frigider, iar sora lui Cătălin căuta prin dulapuri.
— În sfârșit! a spus soacra când m-a văzut. Hai, Luminița, că dacă ne mișcăm repede poate facem măcar niște sarmale.
— Nu facem sarmale.
S-a uitat la mine de parcă vorbeam într-o limbă străină.
— Cum să nu facem?
— Pentru că durează. Facem ce avem.
Am deschis frigiderul.
Câteva bucăți de pui.
Cartofi.
Roșii.
Brânză.
Niște ouă.
— Cătălin, curăță cartofii.
S-a uitat la mine.
— Eu?
— Nu. Vecinul de la trei.
Sora lui a izbucnit în râs.
Cătălin a luat curățătorul de legume.
— Bine.
— Tava mare e în dulapul de jos, în dreapta.
S-a aplecat.
A deschis primul dulap.
— Aici?
— Dreapta, Cătălin.
A deschis altul.
— Asta?
— Nu. Ăla e vasul pentru cozonac.
Mama lui îl urmărea fără să spună nimic.
În câteva minute, Cătălin reușise să umple jumătate de blat cu lucruri de care nu avea nevoie.
La un moment dat s-a întors spre mine:
— Unde ținem cuțitele bune?
Am râs.
— În același sertar în care sunt de opt ani.
N-a răspuns.
A început să curețe cartofii.
Încet.
Foarte încet.
După câteva minute, a început să taie ceapă.
Îi curgeau ochii.
— Cum faci asta de fiecare dată?
— Cu ochii în lacrimi, exact ca tine.
Sora lui a râs din nou.
Soacra nu.
— Eu tot spun că puteai să pregătești de ieri, a murmurat ea.
M-am întors spre ea.
— Ieri am lucrat până la patru.
— Și eu munceam și tot făceam.
Am vrut să-i răspund.
Dar m-am oprit.
Apoi am întrebat-o:
— Și socrul meu ce făcea când veneau musafiri?
A tăcut.
— Mariana?
— Ce să facă? Mai aducea una-alta.
Am arătat spre Cătălin și spre cele două pâini.
— Exact.
Pentru prima dată în ziua aceea, n-a mai avut replică.
După câteva minute și-a dat jos cardiganul, și-a suflecat mânecile și a luat salata.
— Dă-mi-o mie.
N-am comentat.
Nici ea.
Am făcut o tavă mare de cartofi cu pui.
Soacra a pregătit salata.
Cumnata mea a tăiat roșiile și brânza.
Cătălin a pus masa.
Sau, mai exact, a încercat.
— Luminița, câte farfurii?
M-am uitat la el.
— Numără oamenii.
— Bine, bine.
După două minute:
— Șervețelele unde sunt?
— Sertarul de lângă frigider.
— Și paharele bune?
— Dulapul de sus.
— Fața de masă?
M-am oprit din ceea ce făceam.
— Cătălin.
— Da?
— Observi ceva?
S-a uitat nedumerit.
— Ce?
— Într-o singură oră m-ai întrebat unde sunt mai multe lucruri din casa asta decât m-ai întrebat în ultimii zece ani.
N-a râs.
A rămas cu două pahare în mâini și s-a uitat în jurul bucătăriei.
Apoi la mine.
Nu i-am mai spus nimic.
Nu era nevoie.
Masa a fost gata târziu.
N-am avut sarmale.
N-am avut ciorbă.
N-am avut salată de boeuf.
Prăjitura a fost cumpărată de Cătălin de la cofetăria din colț.
Am pus pe masă tava cu pui și cartofi, salată, roșii, brânză și pâine.
M-am așezat și eu.
Asta era partea pe care aproape că o uitasem.
Să stau.
La mesele cu familia lui, de obicei mă ridicam de zece ori.
Mai aduceam pâine.
Mai luam o farfurie.
Mai încălzeam ceva.
Mai verificam bucătăria.
De data asta, când cineva a întrebat:
— Mai este suc?
Cătălin s-a ridicat.
Când unul dintre copii a cerut apă, s-a ridicat iar.
Când mama lui a întrebat de pâine, Cătălin s-a dus după ea.
La a treia ridicare, m-a privit.
Doar o secundă.
Cred că începuse să înțeleagă.
Și cel mai ciudat lucru?
Nimeni n-a murit pentru că nu avuseserăm cinci feluri de mâncare.
Rudele au mâncat.
Au povestit.
Au râs.
Vărul Mihai chiar a cerut a doua porție de cartofi.
— Foarte buni, a spus.
Cătălin s-a uitat spre mine.
— Eu i-am curățat.
— Bravo, măi, a râs vărul.
Și pentru prima dată după multă vreme, am râs și eu fără să simt că trebuie să mă ridic imediat după ceva.
Când au plecat, doamna Mariana a rămas ultima.
În hol, înainte să-și pună haina, s-a uitat spre mine.
— Noi eram altfel.
— Știu.
— Făceam toate astea și nu ne plângeam.
Am privit-o.
— Sau poate vă plângeați și nu vă asculta nimeni.
A rămas tăcută.
Apoi s-a uitat spre fiul ei, care strângea paharele din sufragerie.
— Cătălin!
El a apărut.
— Ce e?
— Pune și farfuriile la înmuiat. Dacă se usucă sosul pe ele, le spălați mai greu.
M-am uitat surprinsă la ea.
Doamna Mariana și-a luat poșeta.
— Ce? Eu n-am spus că bărbaților trebuie să le cadă mâinile.
Și a plecat.
Aproape că am zâmbit.
Dar adevărata discuție a venit mai târziu.
Copiii dormeau.
Bucătăria era, în sfârșit, curată.
Cătălin s-a așezat pe marginea patului.
Eu îmi strângeam părul.
— Luminița?
— Da?
— Credeam că exagerezi.
M-am oprit.
Atât a spus.
Nu „iartă-mă” de zece ori.
Nu promisiuni că de mâine va deveni alt om.
Doar:
— Credeam că exagerezi.
M-am așezat lângă el.
— Știu.
— Dar azi…
Și-a frecat palmele.
— N-am știut nici unde sunt jumătate dintre lucrurile din propria mea casă.
— Știu.
— Și când ne-am așezat la masă eram deja rupt.
M-am uitat la el.
— Eu, după momentul ăla, de obicei începeam să strâng.
A coborât privirea.
Asta l-a lovit.
— De ce nu mi-ai spus?
Am râs fără veselie.
— Cătălin, ți-am spus de zeci de ori.
A tăcut.
— Ai dreptate.
— Problema nu era că nu ți-am spus. Problema era că eu continuam să fac totul chiar și după ce îți spuneam.
S-a uitat la mine.
— Și eu m-am obișnuit.
— Exact.
În seara aceea n-am stabilit un regulament.
N-am împărțit casa în două cu o linie.
Dar am stabilit un lucru.
Nimeni nu mai era invitat la noi fără să discutăm înainte.
Și dacă veneau musafiri, pregătirile nu mai erau automat problema mea.
Cătălin nu s-a transformat peste noapte.
Prima dată când a pus mașina de spălat a trebuit să mă întrebe unde punem detergentul.
Prima ciorbă făcută de el a avut atât de multă sare încât am băut apă toată seara.
Și încă mai avea obiceiul să spună:
— Spune-mi ce să fac.
Până într-o zi când i-am răspuns:
— Uită-te în jur și vezi ce trebuie făcut.
A început să o facă.
Încet.
Imperfect.
Dar fără să aștepte de fiecare dată instrucțiuni.
Câteva luni mai târziu, într-o joi seara, telefonul lui a sunat.
Era mama lui.
Am auzit-o prin difuzor:
— Cătălin, duminică venim pe la voi. Vin și sora ta cu copiii.
Am simțit vechea încordare în stomac.
Cătălin s-a uitat la mine.
Apoi a spus:
— Stai puțin, mamă.
A acoperit telefonul cu palma.
— Luminița, vrei să vină duminică?
O întrebare simplă.
Atât.
Dar cred că a fost una dintre cele mai frumoase întrebări pe care mi le pusese în ultimii ani.
Pentru că nu era vorba despre musafiri.
Era despre faptul că, în sfârșit, înțelesese că și casa era a mea.
Și timpul era al meu.
Și oboseala mea era reală.
— Da, am spus. Pot veni.
A zâmbit și a dus telefonul din nou la ureche.
— Bine, mamă. Veniți.
A făcut o pauză.
— Dar facem ceva simplu. Și eu mă ocup de cumpărături și de jumătate din mâncare.
Prin telefon s-a auzit imediat:
— Tu?
Cătălin s-a uitat spre mine și a zâmbit.
— Da, mamă. Eu.
Duminică n-am făcut sarmale.
Am făcut o ciorbă.
Cătălin a pus o friptură la cuptor.
Soacra a venit cu o prăjitură.
Și pentru prima dată după foarte mulți ani, când musafirii au sunat la ușă, eu nu eram transpirată, cu mâinile roșii și cu încă trei lucruri pe foc.
Eram îmbrăcată.
Eram așezată.
Și beam o cafea.
Atunci am înțeles ceva ce mi-aș fi dorit să înțeleg cu ani înainte:
Uneori oamenii nu văd munca pe care o faci în fiecare zi tocmai pentru că o faci atât de bine încât pare că lucrurile se întâmplă singure.
La noi a fost nevoie ca, într-o duminică, eu să-mi scot șorțul și să spun „organizați voi” ca soțul meu să descopere câte lucruri făceam fără ca el măcar să știe unde sunt ținute.
Nu s-a schimbat pentru că am gătit mai bine.
Nu s-a schimbat pentru că am suportat mai mult.
S-a schimbat abia când eu am încetat să mai acopăr ceea ce el refuza să vadă.