Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Laura s-a uitat la Radu de parcă nu-l mai recunoștea.
— Ce trebuie să-mi spui?
Ginerele meu a rămas câteva secunde în picioare, apoi și-a tras un scaun.
— Că mama ta are dreptate. Dar nu doar tu ai ajuns să te bazezi prea mult pe ea. Și eu am făcut exact același lucru.
Laura și-a încrucișat brațele.
— Radu, tu pleci la șapte dimineața și uneori ajungi după șapte seara.
— Știu.
— Atunci ce vrei să faci? Să nu mai mergi la serviciu?
— Nu. Vreau să nu mai folosesc serviciul ca explicație pentru tot ce nu fac acasă.
Laura a tăcut.
Radu s-a uitat spre mine.
— În primele săptămâni îmi era și mie jenă. Veneam acasă, vedeam că ați gătit, că sunt copiii bine, că e ordine și spuneam că în weekend recuperez.
A zâmbit amar.
— Numai că n-am recuperat nimic.
— Nu trebuia să recuperați față de mine, am spus.
— Ba da. Pentru că erau lucrurile noastre.
A arătat spre coșul cu rufe.
— Hainele noastre. Copiii noștri. Casa noastră.
Apoi s-a întors spre Laura.
— Ne-am obișnuit amândoi ca, atunci când apare o problemă, să spunem „lasă că e mama”.
Laura și-a șters obrazul.
— Nu am spus niciodată așa ceva.
— Nu cu voce tare.
Replica aceea a rămas între noi.
Pentru că era adevărată.
Niciunul nu-mi dăduse vreodată o listă de sarcini.
Nimeni nu-mi spusese:
„De mâine tu faci tot.”
Se întâmplase încet.
Eu făceam ceva pentru că puteam.
Ei nu mai făceau acel lucru pentru că îl făcusem eu.
A doua zi îl făceam din nou.
După o lună, devenise normal.
Laura s-a așezat.
— Și ce facem acum?
— În primul rând, am spus, eu tot plec.
S-a uitat imediat la mine.
— Mamă…
— Nu mâine.
Am văzut-o relaxându-se puțin.
— Mai stau o săptămână.
— De ce?
— Pentru că nu vreau nici să plec supărată și să vă las de pe o zi pe alta. Dar săptămâna asta nu mai trăim ca până acum.
Radu a dat din cap.
— De acord.
Laura încă părea rănită.
— Adică?
Am tras și eu un scaun.
Pentru prima dată în aproape două luni, ne-am așezat toți trei la masă fără să mănânce nimeni, fără laptop și fără să fac eu ceva în același timp.
— Dimineața pot sta cu cel mic cât ai ședințele importante. Atât.
— Bine.
— Rufele vi le faceți singuri.
Laura aproape că a zâmbit.
— Am înțeles mesajul.
— Cumpărăturile mari?
Radu a ridicat mâna.
— Ale mele.
— Sau comandați.
— Sau comandăm.
— Mâncarea nu trebuie să fie gătită proaspăt în fiecare zi.
Laura s-a uitat la mine.
— Aici tu ne-ai obișnuit prost.
— Știu.
Am râs pentru prima dată în dimineața aceea.
— Asta e partea mea de vină. Dacă vedeam că nu e ciorbă, puneam oala pe foc. Dacă nu era felul doi, făceam și felul doi. Dacă nu era ceva dulce pentru copii…
— Făceai și clătite, a completat Radu.
— Exact.
Laura a zâmbit printre lacrimi.
— Și după aia spuneai că nu e mare lucru.
Am dat din cap.
— Pentru că așa am fost obișnuită.
Mama mea fusese la fel.
Când mergeam la ea cu copiii, ne aștepta cu trei feluri de mâncare și casa lună.
Dacă o întrebam dacă are nevoie de ceva, spunea:
„Eu? N-am nimic.”
Chiar și atunci când o durea tot corpul.
Fără să-mi dau seama, devenisem exact ca ea.
Mă ofeream înainte să mi se ceară.
Refuzam ajutorul.
Spuneam că pot.
Apoi mă supăram că ceilalți mă credeau.
— Și mai vreau ceva, am spus.
— Ce? a întrebat Laura.
— Două după-amiezi săptămâna asta nu sunt disponibilă.
A clipit.
— Unde mergi?
— Nu știu.
— Cum adică nu știi?
— Poate mă plimb. Poate beau o cafea. Poate mă așez pe o bancă și mă uit la oameni.
Radu a râs.
— Sună periculos.
— Foarte.
Laura a zâmbit și ea.
Apoi a devenit serioasă.
— Mamă, îmi pare rău.
— Știu.
— Nu. Lasă-mă să spun.
Am tăcut.
— M-am obișnuit cu tine aici. Și pentru că nu te plângeai, mi-am spus că ești bine. Dacă te vedeam făcând zece lucruri, în loc să mă întreb de ce le faci pe toate, eram recunoscătoare că nu trebuie să le fac eu.
A înghițit în sec.
— Sună foarte urât când o spun cu voce tare.
— Sună omenesc.
— Nu vreau să mă scuzi.
— Nu te scuz. Dar nici nu vreau să fac din tine o fiică nerecunoscătoare și din mine o sfântă.
S-a uitat la mine.
— Și eu am greșit. De câte ori ai încercat să faci ceva, ți-am spus „lasă că fac eu”. V-am arătat aproape două luni că pot duce totul și apoi m-am supărat că m-ați crezut.
Radu s-a lăsat pe spătar.
— Deci am reușit toți trei.
— Se pare că da.
Săptămâna aceea a fost una dintre cele mai ciudate petrecute în casa lor.
În prima seară, Radu a venit cu cumpărăturile.
Uitase laptele.
Altădată m-aș fi încălțat imediat și aș fi coborât până la magazin.
De data aceea am rămas pe canapea.
— Nu avem lapte, am spus.
— Mă duc eu, a răspuns.
Și s-a dus.
A doua zi, Laura a terminat o ședință și a găsit vasele în chiuvetă.
S-a uitat la mine.
Eu îmi beam cafeaua.
N-am spus nimic.
Și nici ea.
Și-a suflecat mânecile și le-a spălat.
Într-o seară au comandat pizza.
Laura a început:
— Parcă îmi pare rău că dăm bani când avem…
S-a oprit.
— Când avem ce?
Am întrebat-o intenționat.
A început să râdă.
— Nimic. Comandăm pizza.
În prima mea după-amiază liberă am ieșit singură prin Brașov.
La început mergeam repede.
Ca și cum trebuia să ajung undeva.
Apoi mi-am dat seama că nu mă aștepta nimeni.
M-am așezat la o cafenea.
Mi-am comandat o cafea și o prăjitură.
Am stat aproape o oră.
Singură.
Și nu s-a prăbușit nicio casă.
Nu a rămas niciun copil nemâncat.
Nu s-a oprit planeta pentru că bunica nu era disponibilă.
Când m-am întors, Radu făcea baie copiilor, iar Laura strângea bucătăria.
— Cum a fost? m-a întrebat.
— Foarte bine.
— Ce-ai făcut?
— Nimic.
Laura a zâmbit.
— Cred că aveai nevoie.
— Cred că da.
La sfârșitul săptămânii mi-am făcut bagajul.
De data aceasta Laura nu m-a rugat să mai rămân „încă puțin”.
M-a dus la gară.
Înainte să urc în tren, m-a îmbrățișat.
— Mamă?
— Da?
— Data viitoare când spun că am nevoie de ajutor, întreabă-mă cât timp.
Am râs.
— Data viitoare când spun „lasă că fac eu”, întreabă-mă dacă sunt sigură.
— Ne-am înțeles.
M-am întors la Ploiești.
În primele zile mă trezeam dimineața și aveam impresia că uitasem ceva.
Nu trebuia să pregătesc pachețelul nimănui.
Nu trebuia să verific dacă sunt rufe.
Nu trebuia să mă gândesc ce gătesc pentru patru oameni.
Apartamentul meu mi s-a părut incredibil de liniștit.
Și, pentru prima dată după mult timp, liniștea nu m-a făcut să mă simt inutilă.
După vreo trei săptămâni, Laura m-a sunat.
— Mamă, ce faci sâmbătă?
Am zâmbit.
Știam eu.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic.
— E bolnav vreun copil?
— Nu.
— Ai de lucru?
— Nu.
— Radu pleacă undeva?
— Nu.
Am început să râd.
— Atunci de ce mă întrebi?
A tăcut o clipă.
— Vrei să vii la Brașov?
Primul meu gând a fost:
„Iar au nevoie de mine.”
— Cu copiii?
— Nu, mamă.
— Atunci?
Vocea ei s-a schimbat.
— La o cafea. Să stăm noi două. Copiii rămân cu tatăl lor.
N-am răspuns imediat.
— Mamă?
— Sunt aici.
— Vii?
— Vin.
În sâmbăta aceea n-am spălat nicio farfurie.
N-am întins nicio rufă.
N-am făcut ciorbă.
Am stat cu fiica mea la o masă aproape două ore.
Am vorbit despre serviciul ei.
Despre vecina mea.
Despre copii.
Despre mine.
La un moment dat, Laura s-a uitat la ceas.
— Trebuie să mergem?
— Nu.
— Atunci mai luăm câte o cafea?
— Mai luăm.
Și cred că abia atunci am înțeles ce se schimbase cu adevărat între noi.
Fiica mea încă avea nevoie de mine.
Probabil va avea întotdeauna.
Și eu voi continua s-o ajut cât timp voi putea.
Dar există o diferență enormă între „am nevoie să faci ceva pentru mine” și „vreau să fii aici cu mine”.
În ziua aceea, pentru prima dată după multă vreme, fiica mea nu mă chemase pentru că avea nevoie de bunică, de bonă, de bucătăreasă sau de femeia care rezolvă tot.
Mă chemase pentru că îi era dor de mama ei.