Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 A doua zi, la 7:40 dimineața, m-a sunat bunicul.
— Ești treaz?
— Acum sunt.
— Dacă vrei să vezi continuarea poveștii, vino la vilă.
M-am ridicat imediat.
— Ce faci acolo?
— Nimic spectaculos.
Când Ion spunea “nimic spectaculos”, de obicei însemna că știa exact ce face.
Am ajuns după opt.
Duba lui era parcată în fața vilei.
Lângă ea se afla o mașină neagră pe care n-o cunoșteam.
Ion stătea lângă poartă, îmbrăcat în aceleași haine de lucru. Alături de el era un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu o mapă sub braț.
— El e Mihai, mi-a spus bunicul. Avocatul meu.
M-am uitat la el.
— Tu ai avocat?
— Am și dentist. La vârsta mea începi să colecționezi oameni utili.
Mihai a râs.
— M-a sunat acum o săptămână.
Asta m-a surprins.
— O săptămână?
Ion observase deja că Radu începuse să vorbească tot mai des despre cât îi costase renovarea. Cum bunicul învățase de mult să nu aștepte apariția problemei ca să se pregătească pentru ea, îi trimisese avocatului contractul și toate documentele.
Contract.
Facturi.
Modificările cerute de proprietari.
Costurile aprobate.
Dovezile lucrărilor.
Iar acum avea și documentul semnat cu o zi înainte.
— Deci știai că n-o să plătească?
— Nu. Dar bănuiam că s-ar putea să încerce ceva.
— Și de ce suntem aici?
Bunicul privi spre vilă.
— Pentru că oamenii ăștia se grăbesc.
N-am înțeles.
Până când o mașină opri în fața porții.
Din ea coborî o femeie elegantă, cu o tabletă în mână.
După ea veni un fotograf.
M-am uitat la Ion.
El zâmbea.
— Își vând casa.
Atunci am înțeles.
Radu și Monica nu renovaseră vila doar pentru ei.
O pregătiseră pentru vânzare.
Ușa se deschise.
Radu ieși primul.
Când îl văzu pe Ion, expresia lui se schimbă.
— Ce căutați aici?
— Bună dimineața.
— Am crezut că ieri am terminat.
Ion dădu din cap.
— Și eu.
Monica apăru în spatele soțului ei.
— Atunci de ce v-ați întors?
Privirea ei se opri asupra lui Mihai.
— Și cine este domnul?
— Avocatul meu.
Zâmbetul îi dispăru.
— Avocat?
Mihai deschise mapa.
— Domnul Ion Marinescu are de recuperat 28.000 de lei pentru lucrările finalizate la această proprietate.
Radu coborî treptele.
— Avem o dispută privind factura.
Bunicul îl privi calm.
— Ce anume contestați?
— Suma.
— Lucrarea este terminată?
Radu tăcu.
— Da.
— Aveți reclamații privind execuția?
— Nu despre asta este vorba.
Ion scoase documentul semnat cu o zi înainte.
— Ieri ați confirmat în scris că lucrarea este finalizată și că nu aveți reclamații privind execuția.
Monica se încruntă.
— Ce?
Mihai îi întinse o copie.
Ea începu să citească.
Apoi se uită la Radu.
— Tu ai citit asta?
— Amândoi am semnat, interveni Ion.
Radu luă foaia.
— Ne-ați păcălit.
Ion ridică ușor din sprâncene.
— V-am rugat să o citiți.
— Ați spus că e o simplă confirmare.
— Exact asta este.
Femeia cu tableta se apropiase suficient cât să audă.
— Este vreo problemă cu proprietatea?
Radu se întoarse repede.
— Nu. Nicio problemă.
Mihai interveni calm:
— Există o creanță neachitată pentru lucrări executate și acceptate. Dacă plata nu se rezolvă, clientul meu va continua procedurile legale pentru recuperarea sumei.
Agentul imobiliar se uită la Radu.
— Mi-ați spus că toate lucrările de renovare sunt achitate.
— Sunt.
Ion îl privi.
Radu oftă.
— În afară de el.
S-a făcut liniște.
Agentul își coborî tableta.
— Ar fi trebuit să-mi spuneți.
— Se rezolvă.
— Atunci vă recomand să o rezolvați înainte să mergem mai departe.
Abia atunci am văzut adevărata schimbare.
Cu o zi înainte, 28.000 de lei fuseseră suficient de puțini încât Radu să creadă că poate refuza plata unui bătrân.
Acum, când aceeași datorie risca să le complice planurile cu o vilă care valora de zeci de ori mai mult, devenise brusc urgentă.
Radu îl trase pe Ion câțiva pași deoparte.
— Bine. Hai să terminăm.
— Sigur.
— Îți dau cei 28.000.
Ion îl privi.
— Aceștia sunt banii pe care trebuia să mi-i dați ieri.
Radu își încleștă maxilarul.
Mihai explică faptul că între timp apăruseră și costuri reale pentru demersurile făcute: consultanță, pregătirea notificărilor și documentelor necesare recuperării.
Nicio sumă inventată.
Nicio pedeapsă.
Doar cheltuielile care nu ar fi existat dacă plata fusese făcută la timp.
Monica izbucni:
— Faceți tot circul ăsta pentru 28.000 de lei?
Bunicul se întoarse spre ea.
— Nu, doamnă.
A făcut o pauză.
— Dumneavoastră ați făcut tot circul pentru 28.000 de lei.
Monica nu mai răspunse.
Transferul a fost făcut în dimineața aceea.
Ion n-a plecat până când plata nu a fost confirmată.
Radu îl privea de parcă nu mai vedea același om pe care îl ironizase cu o zi înainte.
— Acum suntem în regulă?
— După ce avocatul confirmă că totul este închis, da.
— Nu aveți deloc încredere în noi?
Bunicul îl privi câteva secunde.
— Nu.
A fost singura dată când aproape am râs.
Când ne pregăteam să plecăm, Monica ieși pe verandă.
— Puteați să ne spuneți ieri ce intenționați să faceți.
Ion se opri.
— V-am spus ieri că îmi datorați 28.000 de lei.
— Nu la asta mă refer.
— Știu.
A continuat spre dubă.
Atunci Radu strigă după el:
— Chiar erați dispus să ne complicați vânzarea pentru 28.000 de lei?
Bunicul se întoarse.
— Nu eu v-am complicat vânzarea.
Radu tăcu.
— Dumneavoastră ați făcut-o când ați decis că omul care a muncit pentru banii aceia era prea bătrân ca să vi-i ceară.
S-a urcat în dubă.
Am mers să mâncăm ceva.
Pe drum, m-am uitat la el.
— Pot să te întreb ceva?
— Tocmai ai făcut-o.
— Bunicule…
A râs.
— Spune.
— Când Monica ți-a zis că mobila era deja montată și că n-o poți lua înapoi, de ce ai zâmbit?
— Pentru că avea dreptate.
— Cum adică?
— N-am vrut niciodată mobila înapoi.
— Atunci ce voiai?
Ion își puse cafeaua în suportul dintre scaune.
— Banii pentru munca mea.
Apoi adăugă:
— Și actele care să dovedească faptul că îi merit.
Am rămas câteva secunde tăcut.
— Bunica ar fi fost mândră de tine.
Pentru prima dată în dimineața aceea, zâmbetul lui dispăru puțin.
— Bunica ta m-a învățat asta.
— Ce?
Ion privi înainte.
— Când eram mai tânăr, lăsam oamenii să amâne plata. Uneori săptămâni. Alteori luni. Odată am rămas cu o lucrare mare neplătită.
— Știu.
— Ea s-a supărat mai tare decât mine.
A zâmbit.
— Mi-a spus: “Ioane, să fii bun nu înseamnă să-i lași pe oameni să te fure.”
După ce bunica murise, el păstrase vorbele acelea.
De aceea avea contract pentru orice.
De aceea nota fiecare modificare.
De aceea păstra fiecare semnătură.
Nu pentru că devenise suspicios.
Ci pentru că înțelesese diferența dintre bunătate și slăbiciune.
Radu și Monica văzuseră un bărbat de 68 de ani cu o trusă de scule și o dubă veche.
Văzuseră un om care nu țipă.
Care nu amenință.
Care lucrează singur.
Și presupuseseră că liniștea lui însemna că poate fi călcat în picioare.
Se înșelaseră.
Bunicul meu nu câștigase pentru că fusese mai agresiv decât ei.
Câștigase pentru că își făcuse treaba corect de la început până la sfârșit.
Inclusiv partea pe care ei o ignoraseră.
Actele.
Înainte să cobor din dubă, l-am întrebat:
— Și dacă te plăteau ieri?
Ion ridică din umeri.
— Le strângeam mâna și plecam.
— Atât?
— Atât.
A pornit motorul.
— Eu nu voiam să le dau o lecție. Voiam doar să fiu plătit pentru munca mea.
Și cred că tocmai de aceea lecția a fost atât de greu de uitat.