Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Cătălin s-a uitat la Adriana, apoi la mine.
— Ce ai hotărât ieri?
Nu i-am răspuns imediat.
Roxana lăsase mânerul valizei și venise lângă masă.
— Elena, despre ce vorbește?
Adriana și-a scos haina și a pus-o pe spătarul unui scaun.
— Despre ceva ce sora mea avea tot dreptul să hotărască fără permisiunea voastră.
— Adriana, am spus eu. Lasă-mă pe mine.
M-am întors spre fiul meu.
— Ieri am fost să văd un apartament cu două camere, aproape de Adriana.
Cătălin clipi.
— Pentru ce?
— Pentru mine.
— Tu vrei să te muți?
— Mă gândesc la asta de câteva luni.
Roxana se uită repede spre Cătălin.
— Perfect. Atunci rămânem noi aici.
Felul în care a spus-o m-a făcut să înțeleg cât de diferit vedeam noi aceeași situație.
— Nu.
— Cum adică nu?
— Dacă mă mut, apartamentul acesta rămâne tot al meu. Faptul că eu aleg să locuiesc în altă parte nu vi-l face cadou.
Cătălin trase scaunul și se așeză.
— Mamă, nu înțeleg. Dacă tot vrei să pleci de aici, de ce nu putem rămâne noi?
— Pentru că nu v-am invitat.
— Sunt fiul tău.
— Știu foarte bine cine ești.
Am arătat spre dormitor.
— Tocmai de aceea mă doare că ai intrat în casa mea și ți-ai pus cămășile în dulap înainte să mă întrebi dacă ai voie.
Roxana își încrucișă brațele.
— Dar noi ne-am vândut apartamentul.
— Asta este decizia voastră.
— Pentru că urma să venim aici!
— Cine v-a spus asta?
Niciunul n-a răspuns.
— Eu?
Cătălin își frecă fruntea.
— Am presupus că…
— Exact.
M-am apropiat de masă și am închis dosarul albastru.
— Ați presupus că locuința mea vă aparține deja.
Roxana ridică vocea.
— Nu ne aparține. Dar într-o zi oricum va fi a lui Cătălin.
— Poate.
S-a făcut liniște.
Cătălin ridică privirea.
— Cum adică “poate”?
— Înseamnă că sunt încă în viață și că nu discutăm astăzi despre moștenirea mea.
Adriana s-a așezat lângă mine.
— Elena, spune-le și restul.
Am dat din cap.
Cu o zi înainte fusesem la notar.
Nu ca să-i las apartamentul Adrianei și nici ca să-l pedepsesc pe Cătălin.
După moartea soțului meu începusem să mă gândesc serios la anii care urmau. Apartamentul devenise prea mare pentru mine. Nu mai voiam trei camere, costuri inutile și un bloc fără lift.
Găsisem un apartament cu două camere, într-un bloc cu lift, la câteva străzi de sora mea.
Începusem deja demersurile pentru a-l cumpăra din economiile mele, iar la notar cerusem sfaturi despre cum să-mi organizez proprietățile și actele astfel încât toate deciziile să rămână ale mele cât timp trăiesc.
Cătălin mă privea de parcă auzea pentru prima dată că aveam planuri care nu îl includeau automat.
— Și cu apartamentul ăsta ce faci?
— Încă nu m-am hotărât.
— Îl vinzi?
— Poate.
— Îl închiriezi?
— Poate.
Roxana izbucni:
— Și noi ce facem?
M-am uitat la ea.
— Asta încerc să înțeleg și eu. Ce intenționați să faceți cu banii de pe apartamentul vostru?
Cătălin și Roxana s-au privit din nou.
Adriana observă și ea.
— Ați rămas fără bani?
— Nu, spuse Cătălin.
— Atunci?
Roxana oftă.
— Aveam niște credite.
Puțin câte puțin, adevărul a ieșit la suprafață.
Primiseră o ofertă foarte bună pentru apartamentul lor și acceptaseră-o. Din bani achitaseră două credite de consum.
Dar le rămăsese o sumă importantă.
— Și unde sunt banii? am întrebat.
Cătălin răspunse:
— Vrem să deschidem o pensiune.
— Unde?
— Pe litoral.
Am rămas cu ochii la el.
— Deci nu sunteți fără bani.
— Nu asta am spus.
— Mi-ai spus acum zece minute că nu pot să-mi las copilul fără casă.
— Pentru că dacă plătim chirie, mâncăm din banii pentru investiție.
Atunci am înțeles tot.
Casa mea era partea care făcea planul lor posibil.
Ei vânduseră.
Își plătiseră datoriile.
Păstraseră bani pentru afacere.
Iar mama de 68 de ani trebuia să le ofere gratuit acoperișul deasupra capului.
Și, dacă se putea, și proprietatea.
— Voiam să construim ceva pentru viitor, spuse Cătălin.
— Viitorul cui?
— Al nostru. Al familiei.
— Nu m-ai întrebat dacă vreau acel viitor.
Roxana se ridică.
— Deci ne aruncați în stradă ca să țineți un apartament gol?
— Nu vă arunc nicăieri.
Am arătat spre valize.
— Voi ați venit aici singuri.
Apoi spre dosar.
— Voi ați adus actele.
Și spre cutiile din dormitor.
— Voi mi-ați mutat lucrurile.
M-am uitat la ceas.
— Aveți două ore să puneți totul la loc și să vă luați bagajele.
Cătălin se ridică brusc.
— Două ore?
— Da.
— Mamă, măcar o lună. Până găsim ceva.
— Ați avut timp să vindeți un apartament, să achitați creditele și să faceți planul unei pensiuni. Ați avut timp și să vă găsiți unde să locuiți.
— Roxana a crezut că…
Am ridicat mâna.
— Nu.
S-a oprit.
— Nu pune asta pe Roxana. Tu ești fiul meu. Tu ai venit de ziua mea cu un tort într-o mână și cu actele în cealaltă. Tu ai pus stiloul în fața mea.
Cătălin și-a coborât privirea.
— Dacă vrei să repari vreodată ce ai făcut astăzi, începe prin a recunoaște că a fost și alegerea ta.
Au plecat în după-amiaza aceea.
Roxana a spus până în ultima clipă că nu poate să creadă că o mamă face așa ceva propriului copil.
Dar două zile mai târziu și-au închiriat un apartament.
Nu ajunseseră pe străzi.
Nu dormiseră în mașină.
Nu rămăseseră fără mâncare.
Doar că acum trebuiau să plătească chirie din banii pe care îi păstraseră pentru pensiune.
Cătălin nu m-a sunat aproape trei săptămâni.
În timpul acela mi-am pus hainele înapoi în dulap.
Fotografia soțului meu s-a întors pe comodă.
Dosarul albastru a dispărut din casa mea.
Într-o duminică după-amiază, soneria a sunat.
Era Cătălin.
Singur.
— Pot să intru?
Era o întrebare atât de simplă încât aproape m-a durut.
— Da.
A intrat și a rămas lângă ușă până i-am spus să se așeze.
Nu avea tort.
Nu avea flori.
Nu avea acte.
— Îmi pare rău, mamă.
Am așteptat.
— Am crezut că o să spui da.
— De ce?
— Pentru că ai spus mereu da.
S-a uitat la mâinile lui.
— Când am avut nevoie de bani pentru facultate, ai spus da. Când am avut nevoie de ajutor pentru primul apartament, ai spus da. Când am avut probleme, ai fost acolo.
— Și ai ajuns să crezi că acel “da” îți aparține.
Cătălin ridică ochii.
— Da.
Pentru prima dată nu încercase să se apere.
— Roxana…
L-am privit.
S-a oprit singur.
— Nu. Ai dreptate. Eu am făcut-o.
Asta nu a șters ce se întâmplase.
Dar a fost primul lucru sincer pe care îl auzisem de la el după multă vreme.
Câteva luni mai târziu m-am mutat în apartamentul cu două camere.
Avea lift, multă lumină și eram la câteva minute de Adriana.
Apartamentul vechi nu i l-am dat lui Cătălin.
L-am închiriat.
Chiria îmi completa veniturile și, pentru prima dată după mulți ani, simțeam că făcusem o alegere pentru mine fără să mă întreb ce va spune altcineva.
Cătălin și Roxana și-au amânat planurile cu pensiunea.
Relația noastră s-a reparat încet.
Nu am uitat.
Dar nici nu mi-am dorit să-mi pierd fiul.
El a început să sune înainte să vină.
Să întrebe în loc să presupună.
Și, mai ales, n-a mai vorbit niciodată despre apartamentele mele ca despre ceva ce îi aparținea deja.
Un an mai târziu, chiar în ziua în care am împlinit 69 de iul meu mi-a cerut să-i trec apartamentul pe nume chiar în ziua în care împlineam 68 de ani. Când am refuzat să semnez, nora mea a intrat în dormitor și s-a întors trăgând două valize care nu erau ale mele. “Am eliberat deja apartamentul nostru. De astăzi rămânem aici.”ani, a venit împreună cu Roxana.
Aveau un tort.
Atât.
Niciun dosar.
Niciun stilou.
Cătălin a pus tortul pe masă și a aprins lumânările.
După ce le-am stins, s-a uitat la mine.
— Cine îl taie?
Am luat cuțitul pentru prăjituri.
— Eu.
Cătălin a zâmbit.
— Corect.
Am tăiat prima felie.
— Este ziua mea.
Și de data aceea, nimeni nu mai venise să hotărască în locul meu.