Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
“Destule” s-au dovedit a fi mult mai multe decât cele douăzeci și trei pe care le văzusem în cont.
Am rămas cu agenția la telefon.
“Vă rog să nu mai acceptați nicio instrucțiune de la fiul meu. Pensiunea nu se închide și nu este de vânzare.”
“Doamna Adriana, pentru unul dintre grupuri e posibil să fie prea târziu. Au cerut deja ofertă în altă parte.”
“Dar celelalte?”
“Încercăm să le păstrăm.”
Am intrat în recepție și am deschis laptopul.
Radu a venit după mine.
“Ce faci?”
“Îmi iau pensiunea înapoi.”
“Mamă, nu fi absurdă.”
Am început să sun clienții unul câte unul.
Prima familie își rezervase deja altă cazare.
A doua acceptase returnarea avansului și nu mai voia să riște.
A treia femeie mi-a spus:
“Fiul dumneavoastră ne-a spus că medicul v-a interzis să mai lucrați.”
M-am uitat la Radu.
Stătea în ușa recepției.
“Le-ai spus și că medicul mi-a interzis să lucrez?”
“A trebuit să le dau un motiv.”
“Eu nu am medicul despre care vorbești.”
“Știu.”
Nici măcar nu părea rușinat.
“De când faci asta?”
Oana intrase și ea.
Radu a răspuns:
“De vreo trei săptămâni.”
“Și câți oameni ai contactat?”
A tăcut.
Oana a spus:
“Patruzeci și una de rezervări. Și grupurile.”
M-am întors spre ea.
“Patruzeci și una?”
“Nu toate au fost anulate.”
“Nu asta am întrebat.”
Radu a intervenit:
“Nu contează numărul.”
“Ba tocmai numărul contează.”
Am continuat să dau telefoane.
În următoarele ore am reușit să recuperez câteva rezervări individuale și unul dintre grupuri.
Două grupuri mari erau deja pierdute.
Oamenii își găsiseră altă cazare.
Am sunat apoi serviciul prin care administram rezervările, am explicat că accesul fusese folosit fără acordul meu și am cerut blocarea contului lui Radu.
El mă urmărea din ușă.
“Și când nu mai ai bani la iarnă ce faci?”
Am acoperit microfonul telefonului.
“Tu ai creat gaura asta.”
“Pentru că altfel nu m-ai fi ascultat.”
“Și acum crezi că o să vând?”
“Cred că după două luni fără bani o să gândești altfel.”
Am terminat apelul.
“Pleacă.”
“Mamă…”
“Din pensiunea mea. Acum.”
Oana l-a prins de mânecă.
“Radu, hai.”
El a luat dosarul de pe masă.
“Oferta de 210.000 nu rămâne deschisă la nesfârșit.”
“Foarte bine.”
“Și când o să regreți?”
“Tot nu te sun pe tine.”
A plecat.
În următoarele săptămâni am aflat cât mă costase încercarea lui de a mă “convinge”.
Unul dintre grupuri s-a întors după ce agenția a clarificat situația.
Celelalte două nu.
Mai mulți clienți individuali nu au revenit.
Până la sfârșitul toamnei, diferența față de rezervările pe care le avusesem înainte de sabotaj ajunsese la aproape 38.000 de lei.
Banii aceia nu existau doar într-un tabel.
În noiembrie am stat într-o seară la masa din bucătărie cu facturile de gaz, electricitate și salariile în față.
Pentru prima dată după mulți ani, am transferat bani din economiile personale în contul pensiunii ca să trec iarna fără datorii.
Aproape tot ce pusesem deoparte în anul precedent s-a dus în lunile următoare.
Am angajat și o femeie, Daniela, care să se ocupe de rezervări câteva ore pe zi.
Nu era o cheltuială pe care o plănuisem.
Era una pe care acum eram dispusă s-o plătesc.
Radu nu mai avea nicio parolă.
Nici Oana.
Timp de șapte luni, fiul meu nu m-a vizitat.
Când s-a născut fetița lor, mi-a trimis un mesaj abia a doua zi.
Am văzut-o prima dată după aproape trei săptămâni.
Mă lăsau să-mi văd nepoata, dar relația dintre mine și Radu se redusese la întâlniri scurte și conversații despre copil.
În primăvara următoare, mașina lui a intrat din nou în curtea pensiunii.
A venit singur.
Daniela era la recepție.
Radu s-a uitat la ea, apoi la mine.
“Cine e?”
“Lucrează aici.”
“Pentru rezervări?”
“Da.”
A înțeles imediat.
“Deci plătești pe cineva pentru ce făceam eu gratis.”
“Plătesc pe cineva ca să facă ce îi cer eu.”
A strâns maxilarul.
“Am venit pentru altceva.”
Ne-am așezat pe terasă.
Mi-a spus că el și Oana își vânduseră apartamentul pentru a stinge o parte din datorii și că, pentru moment, locuiau cu părinții ei.
“Mai avem de acoperit niște bani.”
“Cât?”
Mi-a spus suma.
Nu era mică.
“Mă poți ajuta?”
“Nu.”
“Mamă, avem un copil acum.”
“Dacă nepoata mea are nevoie de medic, de haine, de mâncare sau de ceva important, mă suni. Pentru ea voi ajuta când pot.”
“Dar pe mine?”
“Nu-ți plătesc datoriile.”
S-a ridicat.
“Tot nu poți să treci peste ce s-a întâmplat.”
“Tu ai trecut?”
“Ce vrei să fac? Să-mi cer scuze în genunchi?”
“Nu. Era suficient să-mi spui că n-ai avut dreptul să-mi distrugi rezervările ca să mă obligi să-ți dau bani.”
N-a spus-o.
A rămas câteva secunde lângă masă, apoi a plecat.
Nu i-am achitat datoriile.
Nu am vândut pensiunea.
Radu nu a mai primit acces la conturile, rezervările sau banii afacerii mele. Ne-am mai văzut, mai ales când era vorba despre nepoata mea, dar nu a mai intrat în viața mea ca omul căruia îi lăsam parolele și deciziile pensiunii.
Din cei aproape 38.000 de lei pierduți în toamna aceea nu am recuperat nimic.
În septembrie, la un an după dimineața în care găsisem sala goală, pregăteam din nou micul dejun.
De data aceasta toate mesele erau ocupate.
În curte erau mașini, pe terasă se auzeau turiștii, iar Daniela răspundea la telefonul de la recepție.
“Mai avem o cameră liberă weekendul viitor?” m-a întrebat.
M-am uitat în registru.
“Una.”
Daniela a confirmat rezervarea.
Radu nu mai avea parola.