Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Da, am spus. Exact asta am de gând să fac.
Vlad s-a uitat la mine de parcă nu mă recunoștea.
Managerul a rămas lângă masă.
— Domnule, nu este prima dată în seara aceasta când vi se atrage atenția asupra modului în care vorbiți cu angajata noastră. Vă rog să achitați ce ați consumat și să plecați.
— Serios?
— Foarte serios.
Vlad s-a întors spre mine.
— Ana, spune ceva.
— Tocmai am spus.
— Arunci șase luni de relație pentru o replică proastă?
— Nu.
M-am apropiat de masă.
— Le arunc pentru că în seara asta am văzut cum te porți cu cineva atunci când crezi că persoana respectivă nu contează.
— Iar începi.
— Și pentru că atunci când ai aflat că este sora mea, primul tău gând n-a fost că ai greșit. A fost că te-ai fi purtat mai frumos dacă știai cine este.
Vlad a tăcut.
— Am avut o zi infernală.
Aproape că am râs.
Aceeași explicație pe care i-o găsisem eu de atâtea ori.
— Nu Daria ți-a făcut ziua infernală.
— Am spus că-mi pare rău.
— Ai spus „îmi pare rău dacă te-am jignit”.
— Bine. Îmi pare rău că am jignit-o.
S-a uitat spre bucătărie.
— Unde e? Îmi cer scuze și terminăm.
— Nu funcționează așa.
— Cum funcționează atunci?
— Tu pleci. Eu rămân.
S-a uitat lung la mine.
— Te desparți de mine?
— Da.
De data asta nu exista nimic de interpretat.
— Pentru asta?
— Pentru ce am văzut în seara asta și pentru toate lucrurile mai mici pe care am ales să nu le văd în ultimele șase luni.
A clătinat din cap.
— Incredibil.
Și-a scos cardul.
Managerul i-a adus nota pentru ceea ce comandase până atunci.
Vlad a plătit.
Înainte să plece, s-a oprit lângă mine.
— Mâine, când te calmezi, o să-ți dai seama că ai exagerat.
— Nu veni la mine mâine.
— Ana…
— Și nu mă aștepta să mă răzgândesc.
A plecat.
N-a existat niciun rând de aplauze.
Nimeni nu s-a ridicat să-mi spună că făcusem alegerea corectă.
După câteva secunde, oamenii de la mesele din jur s-au întors pur și simplu la cinele lor.
Exact așa trebuia să fie.
M-am dus spre bucătărie.
Daria era într-un mic hol destinat personalului.
Managerul îi adusese un pahar cu apă.
Când m-a văzut, s-a ridicat.
— A plecat?
— Da.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru seara ta.
M-am apropiat.
— Tu n-ai stricat seara mea.
— Dar dacă nu schimbam tura…
— Daria.
S-a oprit.
— Nu tu l-ai făcut să spună lucrurile alea.
A privit spre podea.
— Poate chiar nu sunt bună pentru restaurant.
— Nu decide asta în seara asta.
— Mi se întâmplă când mă grăbește cineva.
— Știu.
— Și cu cât încerc mai tare să nu mă blochez, cu atât mă blochez mai rău.
Managerul, care stătea câțiva pași mai departe, a intervenit:
— Daria, lucrezi aici de aproape un an. Dacă nu erai bună la meseria ta, aflam până acum.
Ea a zâmbit slab.
— Pot să termin tura?
— Dacă vrei. Sau poți pleca acasă.
Daria s-a gândit câteva secunde.
— Vreau s-o termin.
Am rămas la restaurant.
Nu ca să o supraveghez.
M-am mutat la o masă mică din apropierea barului și am comandat ceva de mâncare.
După zece minute, Daria a revenit în sală.
La prima masă s-a blocat la un cuvânt.
Clientul a așteptat.
Ea a continuat.
La următoarea a vorbit mai ușor.
Când a trecut pe lângă mine, nu i-am spus nimic.
Doar i-am zâmbit.
Telefonul meu a vibrat.
Vlad.
„Ai făcut o scenă inutilă. Vorbim mâine.”
Nu i-am răspuns.
A urmat alt mesaj.
„Nu poți termina o relație serioasă din cauza unei chelnerițe.”
Am citit propoziția de două ori.
Apoi i-am scris:
„Nu am terminat-o din cauza unei chelnerițe. Am terminat-o din cauza ta.”
După aceea i-am blocat numărul.
Nu m-am întors la Vlad.
În zilele următoare a încercat să mă contacteze printr-un prieten comun și mi-a trimis un e-mail în care spunea că fusese stresat și că reacționasem disproporționat.
Nu i-am răspuns.
Relația noastră se terminase în restaurant.
Daria a continuat să lucreze acolo.
Bâlbâiala nu i-a dispărut miraculos.
Uneori vorbea fără să se blocheze deloc.
Alteori avea nevoie de câteva secunde în plus.
Dar nu și-a mai cerut scuze pentru fiecare cuvânt care ieșea mai greu.
Câteva luni mai târziu, am mers din nou la restaurant.
De data asta doar eu.
Daria a venit la masă cu carnețelul în mână.
— Bună seara. Ce d-doriți să comandați?
Am deschis meniul.
— Surprinde-mă.
A zâmbit.
— Ai încredere în mine?
— În tine, da.
Amândouă știam că nu vorbeam despre mâncare.
Vlad rămăsese definitiv în afara vieții mele.
Daria rămăsese sora mea, cu zile bune, zile grele și cuvinte care uneori aveau nevoie de puțin mai mult timp.
Iar eu rămăsesem cu un lucru pe care nu aveam să-l mai ignor într-o relație:
nu felul în care un bărbat se poartă cu mine când vrea să mă impresioneze, ci felul în care se poartă cu omul despre care crede că nu-i poate oferi nimic.