Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Unde sunt banii tăi? am repetat.
Cătălin s-a uitat spre mama și sora lui.
— Nu discutăm asta aici.
— Atunci eu merg la poartă.
— Și noi?
— Sunteți adulți. Aveți bilete. Hotelul îl plătiți când ajungeți.
Mariana aproape a strigat:
— Eu nu am venit pregătită să plătesc hotel!
— Pentru că fiul dumneavoastră v-a spus că îl plătește.
— A spus că îl plătiți voi.
— Nu. A spus asta dumneavoastră. Mie mi-a spus altceva.
Loredana s-a apropiat.
— Diana, eu și Mihai ne plătim camera. Și îți transferăm biletele.
— Nu trebuie să rezolvi tu ce a făcut fratele tău.
— Dar biletele noastre le-ai plătit tu.
A scos telefonul.
Mihai a făcut același lucru.
În câteva minute mi-au transferat partea lor.
Loredana era furioasă, dar nu pe mine.
— Cătălin, de ce ne-ai spus că sunt cadou?
— Pentru că voiam să fac ceva frumos pentru familie.
— Atunci trebuia să plătești tu, i-a răspuns ea.
Mariana s-a uitat la fiul ei.
— Tu chiar nu ai bani?
Cătălin și-a strâns maxilarul.
— Am bani.
— Atunci plătește-mi camera.
N-a răspuns.
Am văzut momentul în care Mariana a început și ea să înțeleagă.
Nu mai era vorba despre mine.
— Cătălin? a insistat.
— Am avut niște cheltuieli.
— Ce cheltuieli?
— Personale.
M-am uitat la ceas.
Nu voiam să pierd avionul pentru explicațiile pe care trebuia să le primesc cu luni în urmă.
— Eu plec.
Cătălin m-a privit.
— Singură?
— Da.
— Diana, avem vacanța asta împreună.
— Noi aveam o vacanță împreună. Tu ai transformat-o într-o vacanță de familie pe care ai promis-o din banii mei.
— Și eu ce fac?
— Ce le-ai promis tu celorlalți. Rezolvi.
Mi-am luat valiza.
Mariana a spus:
— Deci ne lași aici?
M-am întors.
— Aveți bilete de avion. Loredana și Mihai au bani pentru hotel. Dumneavoastră aveți propriul card. Nimeni nu este abandonat.
— Eu nu dau atâția bani pe o cameră.
— Atunci nu mergeți.
Nu i-a plăcut răspunsul.
Dar nu era o urgență.
Era o vacanță.
Am trecut de control și am mers spre poartă.
Cătălin nu m-a urmat.
În avion mi-a trimis un mesaj:
„Trebuie să vorbim când te întorci.”
I-am răspuns:
„Da.”
Atât.
Nu a urmat nicio declarație despre cât de mult greșise.
Nu și-a schimbat personalitatea cât timp eu eram în aer.
Când am ajuns în Antalya, Loredana mi-a scris că ea și Mihai plecaseră și ei.
Își plătiseră camera.
Mariana renunțase.
Se întorsese acasă împreună cu Cătălin.
Am petrecut cele șapte zile singură.
Nu a fost vacanța pe care o planificasem.
Dar nici n-am stat o săptămână plătind mesele și excursiile unei familii căreia soțul meu îi promisese ceva fără să mă întrebe.
Când m-am întors în București, Cătălin era acasă.
— Acum putem vorbi? m-a întrebat.
— Acum putem.
Am pus valiza deoparte.
— Vreau să văd situația ta financiară.
S-a încordat.
— De ce?
— Pentru că ai spus familiei tale că eu îți controlez banii. Nu este adevărat. Apoi ai promis lucruri pe care nu le puteai plăti. Vreau să știu ce se întâmplă.
De data asta mi-a arătat.
Nu avea datorii de zeci de mii de euro.
Nu pierduse bani într-o afacere secretă.
Adevărul era mai banal și tocmai de aceea mă enerva.
În ultimele opt luni își cheltuise aproape toate economiile.
Își schimbase telefonul.
Își cumpărase un laptop scump pe care îmi spusese că îl primise prin serviciu.
Pusese bani în plus la schimbarea mașinii.
Ieșise de mai multe ori cu prietenii și plătise note mari ca să pară generos.
Iar bonusul anual pe care credeam că îl pusese deoparte dispăruse aproape complet.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că erau banii mei.
— Corect. Atunci de ce ai promis cadouri din banii mei?
N-a avut răspuns.
Asta fusese problema.
Nu faptul că își cheltuise propriile economii.
Avea dreptul.
Problema era că voia să continue să pară generos după ce nu-și mai permitea.
Și cea mai simplă soluție devenisem eu.
— I-ai spus mamei tale că eu controlez banii ca să nu afle că i-ai cheltuit?
— Da.
— Și Loredanei?
— Da.
— Iar mie mi-ai spus că ei îmi vor restitui biletele.
— Da.
Pentru prima dată de la aeroport, nu s-a mai apărat.
— Am făcut o prostie.
— Mai multe.
A dat din cap.
Nu i-am cerut să-mi promită că se schimbă.
Am schimbat lucrurile concret.
Contul comun a rămas doar pentru ratele și cheltuielile casei.
Fiecare dintre noi vira lunar suma stabilită.
Restul veniturilor rămâneau separat.
Niciunul nu putea promite bani din contul comun rudelor fără acordul celuilalt.
Iar cheltuielile personale ale lui Cătălin au rămas problema lui.
Loredana și Mihai îmi restituiseră deja integral biletele lor.
Pentru partea Marianei, Cătălin mi-a spus:
— O plătesc eu.
— Nu mama ta?
— Eu i-am spus că este cadou. Eu am creat problema.
A durat trei luni, dar mi-a returnat fiecare leu.
Mariana a fost supărată mult mai mult.
La următoarea masă de familie mi-a spus:
— Nu trebuia să faci spectacolul acela în aeroport.
— Nici eu nu trebuia să aflu în aeroport că plătesc vacanța altora.
— Puteai rezolva acasă.
Loredana a intervenit înaintea mea:
— Mamă, Cătălin ne-a mințit pe toți. Diana nu avea ce să rezolve acasă dacă nu știa.
Mariana n-a mai continuat.
Nu mi-a cerut scuze.
Nici eu n-am avut nevoie de o scenă în care toată familia să recunoască faptul că avusesem dreptate.
Cătălin și cu mine am rămas căsătoriți.
Dar după aeroport nu a mai existat niciodată „plătește tu acum și vedem noi după”.
Dacă voia să-i facă mamei lui un cadou, îl plătea din banii lui.
Dacă voiam eu să ofer ceva, decideam eu.
Iar anul următor, când Mariana a propus să mergem cu toții câteva zile la mare, Cătălin a răspuns înainte să apuc eu:
— Sigur. Fiecare își face rezervarea și și-o plătește.
Mariana a strâmbat puțin din nas.
Loredana a râs.
Eu n-am spus nimic.
Nu mai era nevoie.
De data aceea, fiecare știa exact cu ce card pleacă în vacanță.