Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În seara aceea nu l-am întrebat pe Marius nimic despre apartament.
L-am întrebat despre datorii.
A intrat în bucătărie puțin după opt.
— Ai mâncat?
— Cât datorezi?
S-a oprit.
— Ce?
— Cât datorezi, Marius?
A pus telefonul pe masă.
— Despre ce vorbești?
— Am fost la mama ta.
Fața i s-a schimbat.
Nu mult.
Suficient.
— De ce?
— Mi-a arătat evaluarea apartamentului.
— Laura…
— Și mesajele.
A tras scaunul și s-a așezat.
— Mama exagerează.
— Atunci spune-mi tu adevărul.
— Nu am datorii.
— Bine.
Mi-am luat telefonul.
— O sunăm acum și îi spui și ei.
— Nu o băga pe mama în căsnicia noastră.
Am râs scurt.
— Tu ai băgat apartamentul mamei tale în datoriile noastre.
A tăcut.
— Cât?
— Nu este atât de grav.
— Cât?
— Vreo treizeci de mii.
— Lei?
— Da.
M-am uitat la el.
— Arată-mi.
— Ce?
— Creditele.
— Laura, nu începe să mă verifici.
— Atunci discuția s-a terminat.
M-am ridicat.
— Stai.
A rămas câteva secunde cu ochii în masă.
— Nu sunt treizeci.
M-am așezat din nou.
— Cât?
— Aproape optzeci și șase de mii.
N-am spus nimic.
Marius avea un credit de consum.
Două carduri de credit aproape la limită.
Și bani împrumutați de la un prieten.
Cu un an înainte intrase împreună cu un cunoscut într-o mică afacere cu mașini cumpărate pentru revânzare.
Prima mersese bine.
A doua aproape deloc.
După aceea încercase să recupereze pierderea cumpărând încă două.
Folosea credit.
Apoi alt credit ca să acopere primul.
Când lucrurile se blocaseră, nu-mi spusese nimic.
— De cât timp?
— Aproape un an.
— Un an?
— Am crezut că rezolv.
— Cu apartamentul mamei tale.
— Nu i-l luam.
— Voiai să-l vândă.
— Și să-i cumpărăm ceva mai mic.
— „Să-i cumpărăm”?
M-am uitat la el.
— Este casa ei.
— Stă singură în trei camere.
— Și?
— Laura, apartamentul valorează foarte mult. Dacă ia ceva cu două camere, îi rămân suficienți bani și mie îmi poate da o parte.
— Poate?
— Sunt fiul ei.
— Și asta îți dă dreptul la casa ei cât timp trăiește?
— Nu am spus asta.
— Ai adus evaluatorul fără să-ți ceară.
— Pentru că ea nu se pricepe.
Atunci s-a deschis ușa de la intrare.
Elena.
O sunasem înainte să ajungă Marius acasă și îi spusesem că vreau să discutăm toți trei.
Când a intrat în bucătărie, fiul ei s-a ridicat.
— Mamă, ce cauți aici?
— Laura m-a chemat.
— Perfect. Acum discutăm toți despre banii mei.
Elena și-a lăsat geanta pe scaun.
— Nu discutăm despre banii tăi.
— Ba exact asta facem.
— Discutăm despre apartamentul meu.
Marius a oftat.
— Mamă, iar?
— Da. Iar.
— Ți-am explicat că ar fi mai bine și pentru tine.
— Nu.
— Nici măcar nu folosești două dintre camere.
Elena s-a uitat la el.
— Marius, ascultă-mă bine. Apartamentul acela nu este moștenirea ta cât timp eu încă locuiesc în el.
A tăcut.
— Este casa mea, a continuat ea. Nu o vând ca să-ți plătesc creditele.
— Sunt fiul tău.
— Tocmai de aceea te-am ajutat de multe ori. Dar nu-mi vând casa pentru greșelile tale.
— Atunci ce vrei să fac?
— Să le plătești.
— Din ce?
— Din veniturile tale. Vinzi ce este al tău. Vorbești cu banca. Îți faci un plan. Dar apartamentul meu rămâne al meu.
Marius s-a întors spre mine.
— Ești mulțumită?
— Nu.
— Atunci ce mai vrei?
— Să-mi explici de ce mi-ai spus că mama ta îi lasă apartamentul Oanei.
Elena a ridicat sprâncenele.
— Ce?
Marius n-a răspuns.
— Ai băgat-o și pe sora ta în minciuna asta? a întrebat Elena.
— Voiam doar ca Laura să nu se amestece.
— În cele optzeci și șase de mii de lei datorie pe care le-ai ascuns de soția ta?
— Era problema mea!
— Până când ai încercat s-o rezolvi cu casa mea.
Telefonul Elenei a sunat.
Era Oana.
Elena i-a răspuns și i-a spus simplu:
— Vino până la Laura și Marius. Trebuie să afli ceva.
Oana a ajuns după jumătate de oră.
Nu știa nimic.
Când a auzit că, potrivit fratelui ei, ea urma să primească apartamentul, aproape a râs.
— Eu? Marius, tu acum două luni mă întrebai dacă pot să-ți împrumut zece mii de lei.
M-am întors spre el.
— Ai cerut și de la ea?
Oana a înțeles din expresia mea.
— Laura nu știa?
— Nu.
În seara aceea au mai ieșit la suprafață și alte lucruri.
Nu alte averi.
Nu alte proprietăți.
Doar minciuni.
Sume împrumutate.
Rate amânate.
Explicații diferite spuse fiecăruia dintre noi.
Marius nu furase bani din contul meu și nu falsificase acte.
Dar timp de aproape un an construise o problemă financiară uriașă lângă mine și îmi spusese în fiecare zi că totul era în regulă.
Iar când n-a mai putut s-o ascundă, încercase să transforme casa mamei lui în soluție.
În noaptea aceea am dormit separat.
După trei zile i-am spus că vreau să ne despărțim.
— Pentru niște datorii?
— Nu.
— Atunci pentru ce?
— Pentru un an de minciuni.
Nu m-am răzgândit.
Divorțul nu s-a terminat într-o săptămână și nici datoriile lui Marius nu au dispărut.
El și-a vândut mașina mai scumpă, a renunțat la câteva cheltuieli și a discutat cu banca despre restructurarea creditului.
Ce îi datora prietenului a început să returneze în rate.
Elena nu i-a dat bani din apartament.
Nu l-a vândut.
Nu s-a mutat.
Oana nu a primit apartamentul, pentru că nu exista nicio asemenea înțelegere.
Eu nu l-am primit nici eu.
Și nici nu-l voiam.
După divorț, relația mea cu Elena nu a dispărut imediat doar pentru că nu mai eram nora ei. Mai vorbeam din când în când și, când am trecut într-o zi prin cartierul ei, am băut o cafea împreună.
Apartamentul arăta exact ca înainte.
Aceeași canapea.
Aceeași vitrină.
Aceeași bucătărie la renovarea căreia contribuisem cândva.
Dar proprietara era Elena.
Și a rămas Elena.
Marius și cu mine am divorțat definitiv.
El a rămas responsabil pentru datoriile lui și a continuat să le achite.
Iar casa pe care încercase s-o transforme în salvarea lui financiară a rămas exact unde trebuia: în posesia femeii care muncise pentru ea și care încă trăia în ea.