Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Din banii noștri, a spus Răzvan.
A rămas cu telefonul în mână.
În ultimele zece luni, mama lui transferase lunar bani din contul în care îi intra pensia într-un cont de economii.
În același timp, cumpărăturile, facturile și o bună parte din lucrurile ei personale ajunseseră pe cardul nostru.
— Sun-o, am spus.
— Acum?
— Acum.
Doina a răspuns după câteva secunde.
Răzvan a pus telefonul pe difuzor.
— Mamă, de ce transferi bani în fiecare lună într-un cont de economii?
Tăcere.
— De unde știi?
— Răspunde-mi.
— Sunt banii mei.
— N-am spus că nu sunt.
— Atunci care e problema?
Răzvan s-a uitat la mine.
— Problema este că tu economisești banii tăi și cheltuiești banii noștri.
Doina a ridicat vocea.
— După câte am făcut eu pentru tine?
— Mamă, nu schimba subiectul.
— Te-am crescut singură.
— Știu.
— Am muncit pentru tine.
— Știu și asta.
— Și acum mă iei la întrebări pentru niște cumpărături?
Răzvan a închis ochii o secundă.
— Sunt 21.740 de lei.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Nu se poate.
— Tocmai am calculat.
— Dar au fost cumpărături pentru casă.
— Unele. Nu toate.
A început să-i citească.
Haine.
Restaurante.
Parfumuri.
Salon.
Aparat de cafea.
Vacanța.
— Și ce dacă mi-am cumpărat și eu ceva? a izbucnit Doina. Ce trebuia să fac cu pensia? S-o cheltui pe toată și să rămân fără nimic?
Atunci am înțeles.
Pentru ea, aranjamentul era perfect normal.
Banii ei trebuiau protejați.
Ai noștri puteau fi cheltuiți.
Răzvan a întrebat:
— Cât ai în contul de economii?
— Nu este treaba voastră.
— Ai dreptate. Nu este. Și de astăzi nici cheltuielile tale nu mai sunt treaba contului nostru.
— Ce vrei să spui?
— Cardul este blocat.
— Deblochează-l.
— Nu.
Doina a tăcut.
— Răzvan.
— Nu-l deblochez.
A fost prima dată când l-am auzit spunându-i mamei lui „nu” fără să adauge imediat o explicație.
— Și vacanța mea?
— O plătești tu.
— Am dat deja avansul.
— Din banii noștri.
— Și acum ce vrei? Să pierd avansul?
Răzvan s-a uitat la mine.
— Sună agenția. Dacă poți continua rezervarea pe cardul tău, o plătești. Dacă poți anula și recupera avansul, îl recuperezi. Noi nu mai plătim niciun leu.
Doina a închis.
Nu ne-a vorbit aproape trei săptămâni.
În perioada aceea, Răzvan și cu mine am verificat toate cheltuielile.
Din cei 21.740 de lei, o parte fusese într-adevăr pentru facturi și cumpărături pe care acceptaserăm să le plătim.
Dar peste 12.000 de lei fuseseră cheltuieli personale despre care nu discutase cu noi.
Răzvan nu mi-a cerut să uit.
Nici nu mi-a spus că „așa e mama”.
A mers la ea singur.
Când s-a întors, mi-a spus:
— I-am cerut să ne dea înapoi banii pe care i-a cheltuit fără să ne întrebe.
— Și?
— A spus că nu are de ce.
— Atunci?
— I-am spus că nu mai primește alt card și că nu-i mai plătim cheltuielile lunare.
M-am uitat la el.
— Ești sigur?
— Trebuia să fac asta de la început.
Doina nu ne-a restituit toată suma.
Nici n-ar fi fost realist să mă aștept să apară după două săptămâni cu douăsprezece mii de lei și cu o personalitate nouă.
Dar a returnat în următoarele luni o parte din banii cheltuiți fără acordul nostru.
Vacanța nu am plătit-o noi.
Doina a avut de ales între a pierde rezervarea și a achita restul din economiile ei.
A ales să plece.
Și-a plătit singură diferența.
Când s-a întors, nu mi-a spus că avusesem dreptate.
Multă vreme nici măcar nu a pomenit conflictul.
Relația noastră a rămas rece.
Dar regulile au devenit foarte simple.
Dacă avea o problemă medicală sau o cheltuială importantă pe care chiar nu o putea acoperi, discutam înainte și decideam împreună dacă o ajutăm.
Facturile ei obișnuite erau ale ei.
Hainele erau ale ei.
Restaurantele erau ale ei.
Vacanțele erau ale ei.
Card suplimentar nu a mai primit niciodată.
Iar Răzvan nu s-a mai ascuns în spatele propoziției „știi cum e mama”.
Am rămas împreună.
Problema dintre noi nu dispăruse în ziua în care am blocat cardul, dar el a reparat partea pentru care era responsabil: nu i-a mai permis mamei lui să decidă în locul nostru ce facem cu banii familiei.
Câteva luni mai târziu, Doina a venit la noi într-o duminică.
La plecare, și-a pus geanta pe umăr și mi-a spus:
— Mi-am rezervat câteva zile la Băile Felix pentru luna viitoare.
Am așteptat.
Ea a adăugat:
— Am plătit deja.
— Din ce cont?
Doina m-a privit urât pentru o secundă.
Apoi aproape că a zâmbit.
— Din al meu.
— Atunci să ai vreme bună.
Și asta a fost tot.
Nu deveniserăm cele mai bune prietene.
Doina nu devenise peste noapte o altă femeie.
Dar vacanța ei era plătită de ea, cardul nostru era în portofelul nostru, iar cei 21.740 de lei fuseseră ultima sumă pe care am descoperit-o după ce altcineva hotărâse, fără să ne întrebe, că banii noștri îi aparțineau.