Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am plecat de la petrecere fără să mai aștept tortul.
Sorin m-a sunat în aceeași seară.
“Elena, putem vorbi?”
“Vorbește.”
“Corina este distrusă.”
Am închis ochii.
“Corina?”
“Știe că te-ai supărat.”
“Nu m-am supărat pentru că a schimbat culoarea unui perete. A tăiat rochia mamei.”
“Nu a vrut să te rănească.”
“Știa că i-am dat-o doar pentru fotografii?”
A tăcut.
“Sorin.”
“Da.”
“Știa că nu i-am dat voie s-o modifice?”
“Da.”
“Atunci a făcut intenționat ceva despre care știa că nu sunt de acord.”
“Credea că o să-ți placă rezultatul.”
“Tu ce credeai?”
Din nou, tăcere.
“Știai înainte să o ducă la croitoreasă?”
“Da.”
Asta m-a durut aproape la fel de mult.
Nu pentru că Sorin ar fi avut vreun drept asupra rochiei.
Ci pentru că era și mama lui.
“De ce n-ai oprit-o?”
“Nu am vrut să mă cert cu Corina.”
“Atunci te-ai certat cu mine în loc.”
N-a mai spus nimic.
A doua zi i-am trimis un singur mesaj Corinei.
Vreau tot ce a mai rămas din rochie.
Mi-a răspuns după câteva ore.
Nu mai e mare lucru.
I-am spus că nu mă interesează cât este.
Două zile mai târziu a sunat cineva la ușă.
Când am deschis, erau Mara și Daria.
Nu purtau rochiile.
Le aduseseră pe umerașe, în două huse.
Mara ținea și o pungă de hârtie.
“Putem intra?”
Le-am lăsat.
Daria a pus cele două rochii pe canapea.
Mara mi-a întins punga.
“Am găsit astea la mama.”
Înăuntru erau câteva bucăți de material, o porțiune de dantelă și doi nasturi.
Atât.
“Restul?”
Daria și-a coborât privirea.
“Mama a spus că ce nu s-a folosit a rămas la croitoreasă sau a fost aruncat.”
Am scos bucata de dantelă.
O recunoșteam.
“Ne pare rău”, a spus Mara.
“Voi știați?”
“Nu.”
Daria s-a așezat pe marginea canapelei.
“Mama ne-a spus că i-ai dat rochia ca să facă ceva pentru noi.”
“Mi-a cerut-o pentru fotografii.”
Cele două s-au privit.
Mara a spus:
“Dacă știam, nu le purtam.”
Am crezut-o.
“Nu sunt supărată pe voi.”
“Vrem să rămână aici.”
S-a uitat spre cele două huse.
“Poate se poate recupera ceva.”
Am desfăcut una dintre ele.
Am întins pe canapea prima rochie, apoi pe a doua.
Din rochia lungă pe care o știam rămăseseră două haine noi și câteva fragmente.
Nu exista nicio metodă prin care să le pun la loc și să primesc înapoi ce îi dădusem Corinei.
Le-am păstrat.
Nu pentru că îmi plăceau.
Pentru că erau tot ce mai aveam din rochie.
Corina nu a venit cu fetele.
Nici în ziua aceea, nici în săptămânile următoare.
Când ne-am întâlnit în cele din urmă la Sorin, după câteva luni, mi-a spus:
“Chiar o să continuăm la nesfârșit pentru asta?”
“Pentru ce?”
“Pentru rochie.”
“Nu. Pentru faptul că m-ai mințit ca să ți-o dau.”
“Nu te-am mințit.”
“Mi-ai spus că o vrei pentru fotografii.”
“Și am făcut și fotografii.”
“Mi-ai spus că nu-i faci nimic.”
Corina a oftat.
“Pentru că știam că o să reacționezi exact așa.”
“Atunci știai că nu ai permisiunea mea.”
“Elena, era doar o rochie.”
“Era a mea.”
“Stătea într-o cutie.”
“Și dacă voiam să stea acolo încă treizeci de ani, tot eu decideam.”
Corina s-a uitat spre Sorin.
“Vezi? Nu poți vorbi cu ea.”
Mi-am luat geanta.
“Ba poți. Doar că nu primești răspunsul pe care îl vrei.”
După aceea nu am mai invitat-o în casa mea.
Nici ea nu a mai venit.
Sorin a ales o vreme să stea departe de mine. Aproape un an ne-am trimis doar câteva mesaje de sărbători și de zile de naștere.
Apoi, într-o după-amiază, a venit singur.
Am stat în bucătărie.
“Trebuia s-o opresc”, a spus.
Nu i-am răspuns imediat.
“Știam că nu i-ai dat voie. Corina mi-a spus înainte ce vrea să facă.”
“Știu.”
“Am tăcut pentru că nu voiam scandal acasă.”
“Și ai lăsat-o să taie rochia mamei.”
“Da.”
A fost prima dată când nu a mai încercat să-mi explice de ce.
“Îmi pare rău.”
Am acceptat scuzele lui.
Asta nu ne-a făcut din nou la fel de apropiați.
Am început să ne mai sunăm și să ne vedem din când în când, de obicei doar noi doi. Corina a rămas soția lui, dar eu nu am reluat relația cu ea.
Mara și Daria au mai venit la mine. Nu le-am reproșat niciodată ce purtaseră în ziua aceea.
Cele două rochii au rămas la mine.
La fel și punga cu fragmentele recuperate.
Într-o seară, am deschis cutia în care păstrasem rochia mamei timp de opt ani.
Am pus înăuntru dantela rămasă, cei doi nasturi și cele două huse.
Rochia de mireasă pe care mama o purtase în 1972 nu mai exista.
Am închis cutia și am pus-o înapoi în dulap.
Corina nu a mai primit niciodată cheia casei mele și nici vreun lucru care fusese al mamei.