Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Vorbești serios? a întrebat Sorin.
— Tu ai spus că pleci.
— Am spus că dacă o dai pe mama afară…
— Nu o dau afară în stradă. Mama ta are propriul apartament.
Rodica a izbucnit:
— În care abia s-a terminat renovarea!
M-am uitat la ea.
— S-a terminat acum două luni.
N-a răspuns.
— Și de două luni ai rămas aici pentru că ți-a convenit.
— Sunt mama soțului tău.
— Știu cine ești.
Carmen și-a tras și a doua valiză spre ușă.
— Eu chiar plec.
Rodica s-a întors spre ea.
— Unde?
— Îmi iau o cameră pentru câteva nopți. Mâine vorbesc cu colegii de la serviciu și caut chirie.
— Nu ai de ce să cheltuiești bani.
Carmen s-a uitat spre mine.
— Alina, îmi pare rău. Eu chiar am crezut că știai.
— Te cred.
— Rodica mi-a spus că aveți o cameră liberă și că a discutat cu amândoi.
M-am uitat la soacra mea.
Rodica n-a negat.
Carmen a ieșit cu valizele.
Nu ea era problema mea.
După ce ușa s-a închis, Sorin a rămas în mijlocul holului.
— Era nevoie s-o faci să se simtă așa?
— Eu?
— Puteam rezolva altfel.
— Cum? Să aflu peste trei săptămâni că mai locuiește cineva aici?
— Exagerezi.
Am arătat spre dormitor.
— Ai spus că pleci cu mama ta. Nu te țin.
Rodica și-a schimbat imediat tonul.
— Sorin, nu trebuie să pleci nicăieri. Eu plec.
M-am uitat la ea.
Cu cinci minute înainte îl chema după ea.
Acum realizase că fiul ei chiar putea să-și strice căsnicia.
— Mamă…
— Nu. Dacă Alina nu mă mai suportă, plec.
— Nu transforma asta în altceva, am spus. Nu ți-am cerut să dispari din viața noastră. Ți-am cerut să locuiești în casa ta.
Rodica a intrat în camera în care stătuse.
În următoarea oră și-a strâns lucrurile.
Erau mult mai multe decât îmi imaginasem.
Haine.
Pantofi.
Cosmetice.
Medicamente.
Cărți.
Chiar și câteva obiecte din bucătărie.
Patru luni fuseseră suficiente ca vizita ei să se transforme aproape într-o mutare.
Sorin a ajutat-o.
Apoi și-a făcut și el o geantă.
Nu l-am oprit.
Când a ajuns la ușă, m-a privit.
— Chiar mă lași să plec?
— Sorin, nu ești copil. Tu ai ales să pleci.
— Pentru câteva zile.
— Cât ai nevoie.
A plecat împreună cu Rodica.
În prima noapte, apartamentul mi s-a părut nefiresc de gol.
Nu eram fericită.
Eram furioasă și obosită.
Dar pentru prima dată după luni întregi, când am pus o cană într-un dulap, am știut că o voi găsi în același loc dimineața.
Sorin nu s-a întors a doua zi.
Nici eu nu l-am chemat.
În a treia zi mi-a scris:
„Putem vorbi?”
Ne-am întâlnit într-o cafenea.
A venit singur.
— Mama s-a întors la ea, mi-a spus.
— Bine.
— Este foarte supărată.
— Mă așteptam.
— Și eu sunt supărat.
— Atunci spune-mi de ce.
A rămas câteva secunde tăcut.
— Pentru că mi s-a părut că nu am niciun drept în casa în care trăiesc.
— Ai dreptul să trăiești acolo ca soțul meu. Ai dreptul să alegem împreună mobila, cheltuielile, ce facem cu viața noastră. Nu ai dreptul să oferi altcuiva o cameră fără să mă întrebi.
— Era temporar.
— Exact asta mi-ai spus și despre mama ta.
A tăcut.
— Patru luni, Sorin.
— Știu.
— Și dacă eu aduceam mâine un văr de-al meu cu două valize și îți spuneam că va locui cu noi?
N-a răspuns.
— Asta este problema.
S-a uitat în ceașca lui.
— Am greșit.
Nu mi-a fost suficient.
— Ce anume ai greșit?
M-a privit.
— Trebuia să te întreb înainte să-i spun mamei că poate veni Carmen.
— Și?
— Trebuia să discut cu mama despre întoarcerea la ea imediat după ce s-a terminat renovarea.
Am așteptat.
— Și n-ar fi trebuit să te ameninț că plec doar ca să cedezi.
Asta era prima conversație reală pe care o aveam despre ce se întâmplase.
— Dacă te întorci, lucrurile nu revin la cum erau.
— Ce înseamnă?
— Nimeni nu primește cheie fără să fim amândoi de acord. Nimeni nu se mută acolo pentru „o perioadă” fără să stabilim împreună ce înseamnă perioada. Și nici tu, nici eu nu promitem altcuiva că poate locui în apartament înainte să discutăm între noi.
— De acord.
— Și mama ta îmi dă cheia înapoi.
A ezitat.
— Alina…
— Vezi? Exact asta.
A închis gura.
După câteva secunde a spus:
— Bine. Îți aduc cheia.
Sorin s-a întors acasă două zile mai târziu.
Nu am pretins că totul fusese reparat.
Încrederea se repară mai greu decât o yală.
Rodica mi-a trimis cheia prin el.
Timp de aproape o lună nu m-a sunat.
Nici eu n-am căutat-o.
Carmen și-a găsit o garsonieră în apropierea locului de muncă. Când ne-am întâlnit câteva luni mai târziu la o aniversare de familie, și-a cerut încă o dată scuze.
I-am spus adevărul:
— Tu n-ai avut de unde să știi.
Cu Rodica lucrurile au durat mai mult.
A început din nou să vină în vizită, dar nu mai apărea neanunțată.
Prima dată când a venit după conflict, m-a sunat înainte.
— Sunteți acasă duminică?
— Da.
— Pot să trec pe la voi pe la patru?
Era o întrebare banală.
Dar înainte nu întreba.
A venit.
Am băut cafea.
La șapte și-a luat geanta.
— Eu plec. Mâine am treabă devreme.
N-am comentat.
Nici ea.
Rodica nu mi-a spus vreodată că avusesem dreptate.
Relația noastră a rămas mai rece decât înainte, dar a devenit mult mai simplă.
Ea locuia în apartamentul ei.
Noi locuiam în al meu.
Carmen nu s-a mutat niciodată la noi.
Iar Sorin și cu mine am rămas căsătoriți.
Nu l-am dat afară din viața mea în seara în care a ales să plece cu mama lui.
Dar nici nu l-am rugat să se întoarcă.
S-a întors după ce a înțeles diferența dintre a locui împreună într-o căsnicie și a decide singur cine mai primește dreptul să locuiască în casa celuilalt.
Apartamentul a rămas exclusiv pe numele meu, exact cum fusese donat de tata.
Sorin a rămas soțul meu.
Rodica a rămas mama lui.
Doar că, de atunci, fiecare a știut foarte clar unde se termină vizita și unde începe mutarea.