Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
A doua zi, la nouă dimineața, eram în redacția postului local.
Jurnalista, Adriana, a pus în fața mea un dosar.
— Soțul dumneavoastră a venit aici acum patru luni.
— De ce?
— Pentru că știa că este bolnav și voia ca oamenii pe care i-a ajutat să poată spune povestea după moartea lui. Dar numai dacă dumneavoastră erați de acord.
Am deschis dosarul.
Nu era vorba despre averi fabuloase.
Petru făcuse lucruri mult mai simple.
Plătise tratamentul unui copil.
Ajutase două surori rămase fără tată să termine liceul.
Cumpărase scule pentru un tânăr care terminase o școală profesională și nu avea bani să înceapă să lucreze.
Timp de câțiva ani pusese bani într-un fond local pentru bursele unor copii din familii cu venituri mici.
— De unde avea bani pentru toate astea?
— Din economiile lui personale și din niște lucrări de consultanță pe care le făcea după pensionare.
Am dat din cap.
Asta explica serile în care spunea că mai are „o socoteală de terminat”.
— De ce nu mi-a spus?
Adriana mi-a întins o înregistrare.
— Mi-a spus că dumneavoastră îl întrebați întotdeauna dacă nu cumva dă prea mult.
Am zâmbit pentru prima dată după multe zile.
Era adevărat.
Apoi Adriana a scos o altă foaie.
— Mai este ceva.
Era o evidență a unor sume pe care Petru le împrumutase sau le oferise familiei.
Un nume mi-a sărit imediat în ochi.
Cătălin.
68.000 de lei.
— Ce sunt banii ăștia?
— Nu știm. Soțul dumneavoastră a notat doar că datoria a fost achitată în locul fiului său.
Mi-am amintit.
Cu patru ani înainte, Cătălin avusese „o perioadă grea”.
Așa îi spusese.
Câteva luni mai târziu își schimbase mașina.
Petru nu-mi spusese nimic.
— Materialul se difuzează diseară? am întrebat.
— La șase.
— Atunci îl văd acasă.
Când am ajuns, Cătălin și Monica erau încă acolo.
Etichetele dispăruseră aproape toate.
Aproape.
Una rămăsese pe cutia de scule.
Cătălin a venit spre mine.
— Unde ai fost?
— La televiziune.
— Chiar ai făcut-o?
— Da.
— Ce le-ai spus?
— Adevărul despre tatăl vostru.
— Și despre noi?
— Nu era nevoie să le spun prea multe despre voi.
Monica s-a apropiat.
— Mamă, ieri eram obosiți. Am procedat urât.
— Ați fost atât de obosiți încât n-ați putut veni la înmormântare, dar ați avut energie să-mi inventariați casa.
N-a răspuns.
La șase am pornit televizorul.
Au rămas amândoi.
Poate din curiozitate.
Poate de teamă.
Mara s-a așezat lângă mine.
Materialul a început cu o fotografie a lui Petru.
Apoi au apărut oamenii pe care îi ajutase.
O femeie povestea că soțul meu îi plătise copilului tratamentul într-un moment în care familia nu mai știa de unde să împrumute bani.
Un bărbat își amintea cum primise de la Petru prima trusă serioasă de scule după terminarea școlii.
O fostă elevă povestea despre bursa care o ajutase să nu abandoneze liceul.
Monica nu mai spunea nimic.
Cătălin stătea cu brațele încrucișate.
— Tata făcea toate astea? a întrebat Monica.
— Se pare că da.
— Și tu nu știai?
— Nu.
Apoi pe ecran a apărut Petru.
O înregistrare făcută cu câteva luni înainte să moară.
Slăbise deja, dar vocea îi era aceeași.
„Nu vreau să se vorbească despre mine cât sunt în viață. Dacă Elena consideră că povestea merită spusă după ce plec, atunci spuneți-o. Dacă nu, lăsați-o în pace.”
Mi-am dus mâna la gură.
Mara m-a prins de braț.
Petru a continuat:
„Cel mai important lucru pe care îl las nu sunt banii. Elena știe asta mai bine decât oricine.”
Cătălin s-a mișcat neliniștit.
Materialul s-a încheiat cu anunțul că fondul pentru burse urma să continue încă mai mulți ani din suma pe care Petru o pusese deoparte special pentru asta.
Când televizorul s-a oprit, Monica a întrebat prima:
— Ce înseamnă asta pentru moștenire?
Am privit-o.
Nici măcar atunci nu se putuse abține.
— Care moștenire?
— Economiile lui tata. Casa. Camioneta.
— Casa este casa mea.
— Știm, dar partea lui tata…
— Casa a fost trecută pe numele amândurora, iar situația este deja clarificată. Eu locuiesc aici și nimeni nu împarte casa cât timp trăiesc.
Cătălin s-a ridicat.
— Dar camioneta?
Am început să râd.
Nu pentru că era amuzant.
Pur și simplu nu-mi venea să cred.
— Tatăl tău a fost îngropat acum două zile și tu încă te gândești la camionetă?
— Întreb doar.
Am mers în biroul lui Petru și m-am întors cu dosarul primit de la Adriana.
L-am deschis.
— Atunci întreb și eu ceva.
Am pus foaia pe masă.
— Ce s-a întâmplat acum patru ani cu cei 68.000 de lei?
Cătălin a încremenit.
Monica s-a uitat la el.
— Ce bani?
— Nu e treaba ta.
— Tata ți-a dat 68.000 de lei?
— N-a fost așa.
— Atunci cum a fost? am întrebat.
Cătălin s-a așezat.
Avusese datorii.
Mai multe decât știam.
Petru le plătise.
— Mi-a spus că nu-ți va spune.
— Și nu mi-a spus.
— Atunci de ce scoți asta acum?
M-am uitat la el.
— Pentru că tatăl tău te-a ajutat când erai la pământ și n-a cerut nimic înapoi. Nici măcar nu mi-a spus mie.
Cătălin și-a strâns maxilarul.
— Și?
— Și ieri, la două zile după ce a murit, îți lipeai numele pe cutia lui de scule.
N-a mai răspuns.
Monica s-a uitat spre fratele ei.
— De ce n-ai spus nimănui?
— Pentru că mi-a fost rușine.
— Exact.
Am închis dosarul.
— Acum ascultați-mă amândoi.
S-au uitat la mine.
— Nu vă dezmoștenesc. Nu fac spectacole și nu mă răzbun. Dar de astăzi nu mai intrați în casa mea când eu nu sunt aici și nu mai hotărâți ce fac eu cu bunurile mele.
Monica a încercat să vorbească.
— Mamă…
— Nu am terminat.
Am arătat spre hol.
— Cheile de rezervă rămân aici.
Cătălin a scos cheia primul.
Monica după el.
— Lucrurile tatălui vostru nu se împart acum. Când voi fi pregătită, vom discuta. Nu mâine. Nu săptămâna viitoare. Când voi fi eu pregătită.
— Și dacă durează un an? a întrebat Cătălin.
— Atunci durează un an.
Mara se uita la mama ei.
Monica a lăsat cheia pe masă.
— Îmi pare rău.
Nu știam dacă îi părea rău pentru ceea ce făcuse sau pentru că fusese prinsă.
Așa că nu i-am spus că totul era în regulă.
Nu era.
Cătălin a plecat fără să-și ceară scuze.
Relația noastră a rămas rece multă vreme.
Monica a început să mă sune, dar nu i-am mai rezolvat fiecare problemă și nu am mai acceptat să fiu chemată doar când avea nevoie de ceva.
Singura care a continuat să vină fără să ceară nimic a fost Mara.
Într-o sâmbătă, m-a ajutat să dezlipesc ultimele etichete.
Am găsit una pe spatele aparatului foto.
„MONICA.”
Alta pe cutia de scule.
„CĂTĂLIN.”
Mara a vrut s-o arunce.
— Stai.
Am luat eticheta de pe cutie și am pus-o într-un sertar.
— De ce o păstrezi?
M-am uitat la ea.
— Ca să nu uit cât de repede pot oamenii să creadă că ceea ce iubești le aparține deja.
Camioneta lui Petru a rămas în garaj încă șase luni.
Casa a rămas a mea.
O parte din economiile lui Petru, pusă deoparte de el înainte să moară, a continuat să finanțeze bursele pe care le începuse.
Restul bunurilor au fost rezolvate mai târziu, legal și fără spectacol, când eu am fost pregătită.
Nu mi-am scos copiii din viață.
Dar nici nu le-am mai permis să intre în ea doar pentru ceea ce puteau lua.
În seara în care m-am întors de la înmormântarea soțului meu, cerusem un singur lucru: să vină cineva să mă ia de la aeroport.
N-a venit nimeni.
Când am deschis însă ușa casei, erau deja acolo.
Nu pentru mine.
Pentru lucrurile pe care credeau că Petru le lăsase în urmă.