Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Doina puse castronul pe consola de pe hol.
— Intră, Irina.
— Prefer să rămân aici.
Radu se întoarse spre mama lui.
— Lasă-ne puțin.
— Nu văd ce mai rezolvați dacă iar ocolești subiectul.
Am privit-o.
— Ce subiect?
Radu îi aruncă o privire atât de tăioasă, încât răspunsul deveni evident înainte să fie rostit.
Diana începu să plângă.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Irina, spuse Radu, te rog să intri.
Am pus tortul pe măsuța de lângă ușă și am pășit în hol.
— Sunt aici. Vorbește.
N-a vorbit.
Doina a făcut-o în locul lui.
— Copilul Dianei este al lui Radu.
Am simțit că podeaua se mișcă sub mine.
M-am uitat la Diana, apoi la soțul meu.
— De când?
— Irina…
— De când?
Diana răspunse:
— Aproape șase luni.
Patru luni de la moartea lui Cătălin.
Asta însemna că relația lor începuse înainte.
— Cătălin știa?
Diana începu să plângă mai tare.
Radu se repezi:
— Nu-l băga pe Cătălin în asta.
— Este soția lui. Tu ai fost cel mai bun prieten al lui. Cum să nu-l bag în asta?
— Lucrurile între ei nu mai mergeau de mult.
M-am uitat la el fără să-mi vină să cred.
— Ai stat lângă sicriul lui și ai spus că a fost ca un frate pentru tine.
— Și a fost.
— Iar tu te culcai cu soția lui.
Doina interveni:
— Ajunge. Cătălin nu mai este și nimeni nu-l aduce înapoi. Acum există un copil și trebuie să ne gândim la el.
„Ne”.
Am întors capul spre ea.
— De cât timp știți?
— Nu contează.
— Pentru mine contează.
— De câteva săptămâni.
Am râs fără să vreau.
— Și veneați aici să-i faceți supă.
— Este însărcinată.
— Iar eu sunt soția fiului dumneavoastră.
Doina își îndreptă spatele.
— Tocmai de aceea ar trebui să înțelegi cât de important este pentru Radu să aibă un copil.
Acolo am recunoscut tonul.
Îl auzisem ani întregi.
„Poate ar trebui să mai mergi la un medic.”
„Poate muncești prea mult.”
„La vârsta ta nu mai poți amâna.”
„Radu ar fi fost un tată minunat.”
Eu fusesem femeia care trebuia să suporte toate aceste remarci cu zâmbetul pe buze.
— Mamă, oprește-te, spuse Radu.
— De ce? Acum știe.
Doina se uită direct la mine.
— Fiul meu și-a dorit o familie adevărată. Nu putem să ne prefacem la nesfârșit că problema nu există.
Radu păli.
Eu îl priveam numai pe el.
— Spune-i.
— Irina…
— Spune-i acum.
Doina se încruntă.
— Ce să-mi spună?
Radu nu răspundea.
Diana se uită de la unul la altul.
— Despre ce vorbiți?
Am simțit că furia îmi urcă în piept.
Timp de patru ani îi păstrasem secretul.
La început o făcusem din iubire.
După aceea, din obișnuință.
Cu patru ani înainte merseserăm împreună la o clinică de fertilitate din București. După luni de investigații, medicul ne chemase în cabinet.
Problema nu era la mine.
Analizele lui Radu arătaseră o formă severă de infertilitate masculină, iar șansele unei sarcini obținute natural erau extrem de mici.
În mașină, după consultație, Radu plânsese.
Nu-l mai văzusem niciodată așa.
— Te rog să nu-i spui mamei.
— Radu…
— Știi cum este. O să mă privească altfel. O să vorbească cu toată familia. Te rog.
Acceptasem.
Când Doina începuse să arunce vina asupra mea, crezusem că Radu o va opri.
N-o făcuse.
Prima dată îmi spusese:
— Las-o. N-are rost să ne certăm.
A doua oară:
— Știi cum e mama.
Apoi nu mai spusese nimic.
Eu devenisem explicația convenabilă pentru lipsa copiilor noștri.
Acum stătea în fața mea și lăsa aceeași minciună să-i justifice aventura.
— Radu are probleme serioase de fertilitate, am spus.
Doina a clipit.
— Poftim?
— Am făcut investigații amândoi. Eu nu am fost niciodată problema.
— Minți.
— Mamă… spuse Radu.
Doina se întoarse spre el.
— Spune-i că minte.
Radu își frecă fruntea.
— Analizele de atunci nu au fost bune.
Diana nu mai plângea.
— Ce înseamnă „nu au fost bune”?
— Înseamnă că medicul mi-a spus că șansele sunt foarte mici.
— Cât de mici?
— Diana, nu acum.
— Ba chiar acum.
Pentru prima dată, conflictul nu mai era între mine și ei.
Diana se îndepărtă de Radu.
— Tu mi-ai spus că Irina nu poate avea copii.
Radu o privi.
— Nu am spus exact asta.
— Mi-ai spus că ați încercat ani întregi și că ea refuză să accepte adevărul.
Mi s-a făcut greață.
Nu doar că tăcuse.
Folosise minciuna.
— Deci asta îi spuneai?
— Irina, situația este mai complicată.
— Nu pare deloc complicată.
Doina încă încerca să se agațe de singurul lucru care conta pentru ea.
— Dar Diana este însărcinată. Asta dovedește că medicii s-au înșelat.
Diana își duse mâna la abdomen.
— Nu dovedește nimic.
Toți ne-am uitat la ea.
Radu făcu un pas.
— Ce vrei să spui?
Diana își șterse obrazul.
— Vreau să spun că nu ți-am spus niciodată că sunt sigură sută la sută că este al tău.
Radu încremeni.
— Cum adică?
— Eu și Cătălin încercam să ne reparăm căsnicia înainte de accident.
În cameră se făcu liniște.
— Mi-ai spus că nu mai aveați nicio relație, zise Radu.
— Ți-am spus că lucrurile mergeau prost.
— Diana.
— Nu știu al cui este copilul.
Doina se așeză pe primul scaun.
Radu începu să se plimbe prin hol.
— Nu. Mi-ai spus că este al meu.
— Ți-am spus că există posibilitatea să fie al tău.
— Nu asta mi-ai spus!
— Pentru că tu ai auzit numai ce ai vrut să auzi!
Radu ridică vocea.
— Mi-am distrus căsnicia pentru tine!
Atunci am intervenit.
— Nu.
S-a întors spre mine.
— Nu pentru ea ți-ai distrus căsnicia. Ai făcut-o singur.
A încercat să vină spre mine.
— Irina, hai acasă. Vorbim acolo. Îți explic tot.
— Nu mai avem ce discuta în seara asta.
— Sunt soțul tău.
— Știu foarte bine cine ești.
Mi-am luat geanta.
Radu m-a urmat până la ușă.
— Nu poți să hotărăști acum că s-a terminat totul.
— Pot să hotărăsc că nu mai vreau să locuiesc cu tine.
— Și casa?
— Despre casă vom discuta când nu mai suntem patru oameni care țipă într-un hol.
Am plecat.
Nu m-am dus la avocat în aceeași seară și nu am început să împart bunuri înainte să-mi treacă șocul.
M-am dus la sora mea.
Am plâns până m-a durut capul.
Dimineața următoare aveam șaptesprezece apeluri de la Radu, șase de la Doina și două de la Diana.
N-am răspuns nimănui.
În următoarele zile, Radu a încercat fiecare explicație posibilă.
Că se simțise inutil după diagnosticul lui.
Că îi fusese rușine.
Că Diana îl făcuse să creadă că poate avea copilul pe care și-l dorise.
Că aventura începuse într-o perioadă în care Cătălin și Diana erau aproape despărțiți.
Că nu intenționase să mă rănească.
Ultima explicație m-a enervat cel mai tare.
— Atunci de ce m-ai trimis să duc singură toate umilințele mamei tale?
A tăcut.
— Patru ani, Radu. Știai adevărul.
— Mi-a fost rușine.
— Și ți-a fost mai ușor să-mi fie mie rușine în locul tău.
Asta nu a mai putut s-o nege.
Diana a făcut ulterior testele necesare după nașterea copilului. Radu nu era tatăl.
Dar când a aflat, nu mai eram lângă el.
Pentru mine, rezultatul nu schimba nimic.
Dacă acel copil ar fi fost al lui, tot m-ar fi mințit.
Dacă nu era al lui, tot m-ar fi mințit.
Și indiferent cine era tatăl, tot își trădase cel mai bun prieten și își lăsase soția să fie umilită ani întregi pentru un adevăr pe care îl cunoștea.
Am depus actele de divorț.
Radu a încercat luni întregi să mă convingă să renunț. Doina, după ce aflase că nepotul pe care îl sărbătorise înainte să se nască nu era al fiului ei, încercase chiar să se apropie din nou de mine.
Nu i-am permis.
Divorțul s-a încheiat fără împăcare.
Radu s-a mutat singur, relația lui cu Diana nu a continuat, iar eu am rămas în apartamentul în care locuisem înainte de căsătorie.
În ultima zi când a venit să-și ia lucrurile, s-a oprit în ușă.
— Dacă ți-aș fi spus adevărul atunci, după analize, crezi că am mai fi ajuns aici?
M-am uitat la el.
— Dacă mi-ai fi spus adevărul, nu m-ai fi lăsat patru ani să plătesc pentru rușinea ta.
Și-a luat ultima geantă.
De data aceasta, când ușa s-a închis în urma lui, nu am mai deschis-o.