Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Musafirii au plecat puțin după unsprezece.
Alina strângea paharele din sufragerie când am intrat.
— Acum îmi explici.
— Ce?
— „Iar.”
A pus două pahare pe tavă.
— Nu am chef de ceartă.
— Nici eu. De asta vreau un răspuns.
— Mama ta îți cere mereu câte ceva.
— Mama nu mi-a cerut bani de ani întregi.
Alina râse scurt.
— Pentru că nu ți-i cere ție.
Am rămas nemișcat.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că mă sună pe mine.
— Pentru bani?
— Pentru cumpărături, facturi, medicamente. Mereu apare ceva.
Nu înțelegeam.
De aproape un an, în fiecare lună îi transferam Alinei bani în plus față de cheltuielile casei.
Începuse după ce mama avusese câteva probleme și eu nu mai reușeam să ajung atât de des la ea.
— Dar eu îți dau bani pentru mama.
Alina puse tava jos.
— Și?
— Cum adică „și”? Luna asta ți-am dat 1.500 de lei.
— Mihai, banii ăia nu ajung doar la ea.
— La cine mai ajung?
— Avem cheltuieli.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Alina, cei 1.500 de lei sunt separat de banii pentru casă.
— Nu începe să-mi faci contabilitatea.
— Nu-ți fac contabilitatea. Te întreb unde sunt banii mamei mele.
— I-am dat când a avut nevoie.
— Atunci de ce a venit în seara asta să-mi ceară bani pentru medicamente?
Alina nu răspunse.
Acolo s-a terminat discuția.
Nu pentru că eu nu mai aveam întrebări.
Pentru că voiam să vorbesc cu mama înainte să o acuz pe Alina de ceva.
Mi-am luat geaca.
— Unde pleci?
— La mama.
— La ora asta?
— Da.
— Mihai, nu fi ridicol.
Am ieșit.
Ploaia se mai domolise când am ajuns în Popești-Leordeni.
Lumina era aprinsă în bucătăria mamei.
Am bătut.
Nu mi-a deschis imediat.
Când a făcut-o, primul lucru pe care l-am văzut a fost punga de orez pe masa din spatele ei.
— Ce cauți aici?
— Să vorbim.
— E târziu.
— Știu.
M-a lăsat să intru.
Pe masă erau două felii de pâine, un borcan aproape gol și cutiile ei de medicamente.
Mi-a fost rușine să mă uit prea mult.
— Mama, Alina spune că îi ceri bani.
Rodica se uită la mine de parcă vorbisem într-o limbă străină.
— Eu?
— Că o suni pentru bani, cumpărături, facturi.
— N-am sunat-o niciodată pentru bani.
— Niciodată?
— Mihai, eu nici numărul ei nu-l sun dacă nu trebuie.
M-am așezat.
— Eu îi dau bani în fiecare lună pentru tine.
Mama rămase în picioare.
— Ce bani?
Nu mai era nimic de interpretat.
— De nouă luni.
Rodica își duse mâna la gură.
— Mie nu mi-a dat nimeni nimic.
Mi-am scos telefonul și am deschis aplicația băncii.
Transferurile erau acolo.
Lună după lună.
La început 1.000 de lei. Apoi 1.200. În ultimele luni, 1.500.
Nu erau sume care să mă ruineze.
Dar pentru mama ar fi însemnat medicamente, mâncare și facturi plătite fără frica zilei de mâine.
— De ce nu mi-ai spus că nu te descurci?
Mama se așeză în fața mea.
— Pentru că tu mi-ai spus că o să se ocupe Alina.
Mi-am amintit conversația.
Fusese cu aproape un an înainte.
Mama îmi spusese că pensia nu-i mai ajunge după scumpiri. Eu eram la magazin, aveam un furnizor care mă aștepta și două telefoane care sunau.
Îi spusesem să nu-și facă griji.
„Vorbesc eu cu Alina. Ne ocupăm noi.”
Apoi considerasem problema rezolvată.
— Și după ce n-ai primit nimic?
Mama își frecă degetele.
— Am crezut că v-ați răzgândit.
— De ce nu m-ai întrebat?
— La început am vrut. După aia, Alina mi-a spus că aveți rate, cheltuieli, probleme la firmă și că nu e bine să te stresez.
Am închis ochii.
— Când ți-a spus asta?
— De câteva ori.
— Deci vorbea cu tine.
— Da. Dar nu pentru că o sunam eu.
În buzunar aveam încă portofelul.
Scosesem înainte de cină banii pentru plata în numerar a unui transport de marfă care fusese amânat până luni. Douăsprezece mii de lei.
Când mama venise, îi ascunsesem în punga de orez înainte să i-o dau.
Fusesem prea laș să-i pun banii direct în palmă în fața Alinei și a invitaților.
Acum gestul mi se părea și mai rușinos.
— Deschide punga.
Mama se uită la mine.
— De ce?
— Deschide-o.
Desfăcu partea de sus și găsi plicul.
Îl scoase.
— Mihai…
— Sunt 12.000 de lei.
— Nu pot să iau atâția bani.
— Ba poți. Și trebuia să primești ajutorul meu de luni întregi.
Mama împinse plicul spre mine.
— Nu vreau să cumpăr liniștea dintre voi.
— Nu pentru asta sunt.
— Atunci rezolvă ce ai de rezolvat acasă și după aceea mai vorbim.
Avea dreptate.
În dimineața următoare m-am întors în București.
Alina era în bucătărie.
— Ai dormit la mama ta?
— Da.
— Sper că ești mulțumit.
M-am așezat în fața ei.
— Mama nu ți-a cerut niciodată bani.
Alina își luă cafeaua.
— Așa spune ea.
— Și nu a primit niciun leu din banii pe care ți i-am dat.
— Nu începe.
— Nouă luni, Alina.
— Banii au intrat în bugetul familiei.
— Fără să-mi spui.
— Suntem căsătoriți. Nu trebuie să-ți cer voie pentru fiecare leu.
— Pentru banii pe care ți i-am dat special pentru mama mea, da.
A trântit cana pe masă.
— Știi cât m-am săturat de femeia asta? Tot timpul mama ta. Mama ta are nevoie. Mama ta a făcut sacrificii. Mama ta te-a ajutat cu firma. Parcă eu n-am făcut nimic în nouă ani.
În sfârșit spunea ce gândea.
— Deci ai păstrat banii ca s-o pedepsești?
— I-am folosit pentru noi.
— Și ai lăsat-o să creadă că eu am abandonat-o.
— Nu dramatiza.
Am simțit că-mi pierd cumpătul.
— A venit aici pentru că nu avea bani de medicamente!
— Are casă. Are pensie. Nu e pe stradă.
— Și aseară ai dat-o afară în ploaie.
— Pentru că nu voiam să ne strice seara!
Am rămas privind-o.
Alina nu și-a cerut scuze.
Dimpotrivă.
— Dacă trebuie să alegi de fiecare dată între mine și mama ta, poate ar trebui să te întrebi cu cine ești căsătorit.
— Nu-mi cere să aleg între voi.
— Tocmai asta îți cer.
Discuția aceea nu s-a terminat frumos.
Nici repede.
Alina a susținut că banii fuseseră cheltuiți în casă și că, fiind soția mea, contribuise suficient încât să nu fie tratată ca o hoață. Eu nu puteam trece peste faptul că mă mințise nouă luni și o făcuse pe mama să creadă că nu mai vreau s-o ajut.
Iar când i-am spus că vreau să ne separăm o perioadă, Alina a refuzat să plece.
— Este și casa mea.
Aici conflictul a durat săptămâni, nu zece minute.
Casa fusese cumpărată de noi în timpul căsniciei. Nu puteam s-o dau afară doar pentru că eram furios și nici nu voiam să transform despărțirea într-un război.
Așa că am plecat eu temporar.
Pentru prima dată în viață, mama nu m-a primit imediat cu brațele deschise.
— Poți să stai aici câteva zile, mi-a spus. Dar să nu crezi că faptul că te-ai certat cu Alina repară ce-ai făcut tu.
— Ce-am făcut eu?
— Nu m-ai întrebat dacă sunt bine.
N-am avut ce să-i răspund.
— Ai trimis bani și ai crezut că asta înseamnă că ai grijă de mine. Nouă luni n-ai venit să vezi ce am în frigider.
Asta a durut mai tare decât tot ce-mi spusese Alina.
Pentru că era adevărat.
Separarea de Alina a devenit definitivă.
Nu doar din cauza banilor. Faptul că îi păstrase fusese grav, dar mai grav era că nu considera că făcuse ceva rău. Pentru ea, problema era mama mea. Pentru mine, problema devenise faptul că nu mai puteam avea încredere în femeia cu care locuiam.
Am încetat să-i mai dau mamei bani prin altcineva.
Și am încetat să cred că un transfer bancar ține loc de prezență.
Într-o duminică, la câteva luni după despărțire, am ajuns la mama cu două sacoșe de cumpărături.
— Pune-le în bucătărie, mi-a spus.
Am deschis dulapul.
Pe raft era punga de orez din seara aceea, prinsă cu o clemă.
— Încă o ai?
— Era păcat s-o arunc. Orezul era bun.
Am râs amândoi.
Mama nu mai depindea de Alina, iar eu nu mai locuiam cu femeia care o lăsase să plece flămândă în ploaie.
Relația mea cu mama nu revenise magic la ce fusese înainte.
Dar în fiecare duminică eram acolo.
De data asta, nu trimiteam pe nimeni în locul meu.