Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Cristina făcu doi pași spre capătul mesei.
Se opri lângă Victor.
— Domnule Caraman.
Victor ridică privirea.
— Da?
Sorin o urmărea.
Cristina simți că îi tremură mâna în care ținea tava.
— Pot să vă spun ceva?
— Spuneți.
Nu exista nicio variantă elegantă.
— Traducătorul dumneavoastră vă minte.
Nimeni nu se mișcă.
Sorin deveni alb la față.
— Poftim?
Cristina se uită la Victor.
— Vorbesc germană. Nu v-a tradus corect conversația.
Hans se lăsă încet pe spătar.
Victor nu reacționă cum se așteptase Cristina.
Nu ridică vocea.
— Ce anume nu mi-a tradus?
Cristina înghiți în sec.
— Mai multe lucruri. De la început.
— Minte, spuse Sorin. Probabil a prins câteva cuvinte și crede că…
Victor ridică o mână.
Sorin tăcu.
— Ultima propoziție, spuse Victor. Ce a zis domnul Keller?
Cristina se uită spre Hans.
— A spus că, dacă mâine veniți la ora zece doar cu domnul Dumitru, atunci termină mâine.
Victor își mută privirea spre german.
— „Termină” ce?
— Nu a precizat.
Sorin izbucni:
— Exact! Vedeți? Interpretează niște cuvinte fără context.
Cristina îl privi.
— Atunci traduceți-i domnului Caraman ce ați spus dumneavoastră acum cinci minute.
Sorin nu răspunse.
— Când domnul Caraman a spus că personalul depozitului nu intră în negociere, dumneavoastră i-ați spus domnului Keller că acceptă preluarea personalului dacă primește mai mulți bani.
Victor întoarse capul spre Sorin.
— Ai spus asta?
— Nu în sensul în care…
— Ai spus sau nu?
Sorin își desfăcu nodul cravatei.
Hans interveni în germană:
— Nu am de gând să particip la circul ăsta.
Cristina traduse imediat.
Victor se uită la el.
— Mulțumesc.
Hans încremeni.
Pentru prima dată, cei doi bărbați puteau comunica fără Sorin.
Victor îi făcu semn Cristinei.
— Întrebați-l dacă știa că traducerea este falsă.
Cristina ezită.
— Eu sunt chelneriță.
— Știu.
— Nu sunt traducător autorizat.
— Nu vă cer să semnați nimic. Vă cer să puneți o întrebare.
Cristina o puse în germană.
Hans răspunse fără ezitare.
— Spune că nu. A crezut că dumneavoastră modificați condițiile prin traducător.
Victor îl privi lung pe Sorin.
Situația era mai complicată decât păruse.
Hans nu venise la masă știind că Victor era mințit.
Și el fusese mințit.
Sorin îi împinsese pe amândoi spre un acord pe care niciunul nu-l acceptase.
— De ce? întrebă Victor.
— Nu știu despre ce vorbiți.
— Atunci plecăm de la început.
Victor îi ceru Cristinei să rămână.
Timp de aproape douăzeci de minute, au refăcut punctele principale ale discuției.
De fiecare dată apărea altă diferență.
Accesul la depozite.
Personalul.
Durata contractului.
Costurile.
Vizita de a doua zi.
La final, Hans era la fel de furios ca Victor.
— Eu am venit aici să negociez, spuse el prin Cristina. Nu să fiu folosit.
Victor se întoarse spre Sorin.
— Acum poți să-mi spui de ce.
Sorin își strânse buzele.
— Nu am nimic de spus.
— Atunci seara s-a terminat.
Victor se ridică.
Sorin păru surprins.
— Atât?
— Atât.
— Și contractul?
— Nu există contract în seara asta.
Hans se ridică și el.
Sorin privi spre amândoi și înțelese că pierduse controlul asupra negocierii.
— Dacă plecați acum, pierdeți amândoi mai mult decât credeți.
Victor se opri.
— Asta sună a amenințare.
— Este un avertisment.
Cristina simți că atmosfera se schimbă.
Sorin nu mai părea speriat.
— Cine te-a trimis? întrebă Victor.
Sorin râse scurt.
— Credeți că toate firmele din port sunt fericite că dumneavoastră controlați jumătate din spațiile bune?
Victor nu răspunse.
— Există oameni care ar prefera ca parteneriatul ăsta să înceapă prost, continuă Sorin. Foarte prost.
Hans îi spuse ceva în germană.
Cristina traduse:
— Îl întreabă dacă cineva l-a plătit să saboteze negocierea.
Sorin se uită la ea.
— De ce nu-ți vezi tu de farfuriile tale?
Cristina simți cum i se încing obrajii.
Victor răspunse înaintea ei:
— Pentru că farfuriile ei sunt singurul motiv pentru care mai știm ce s-a discutat aici.
Sorin se ridică.
— Nu aveți nicio dovadă.
— Nu-mi trebuie o dovadă ca să nu mai lucrez cu tine.
Sorin își luă sacoul.
— Atunci vă descurcați singuri mâine.
Victor îl privi.
— Nu mai există nicio întâlnire mâine.
Pentru prima dată, Sorin păru cu adevărat alarmat.
— Trebuie să mergeți.
— De ce?
— Pentru că…
Se opri.
Victor se apropie de el.
— Pentru că ce?
Sorin își trecu palma peste gură.
— Mi-au dat bani.
Nimeni nu vorbi.
— Cine?
— Un concurent de-al dumneavoastră. Trebuia să stric negocierile și să vă fac să mergeți mâine la depozit în condițiile stabilite de ei.
— Ce urma să se întâmple acolo?
— Nu știu.
Victor îl privi fără să clipească.
— Nu mă minți din nou.
— Nu știu! Am fost plătit să schimb condițiile și să vă aduc acolo. Atât.
Cristina îl crezu.
Nu pentru că îi era milă de el, ci pentru că omul din fața ei nu mai semăna deloc cu traducătorul sigur pe el de la început.
Victor nu-l lovi.
Nu-l amenință.
Îi ceru doar să plece.
— Și dacă vor afla că v-am spus?
— Asta este problema pe care trebuia să ți-o pui înainte să accepți banii.
Sorin ieși.
Victor anulă întâlnirea de la Constanța, iar Hans refuză să continue orice negociere în seara aceea. Cei doi stabiliră să reia discuțiile ulterior, fiecare cu oamenii lui.
Nu exista niciun contract salvat miraculos.
Încrederea fusese distrusă și trebuia reconstruită de la zero.
Când ceilalți plecară, Cristina începu să strângă masa.
Avea încă mâinile reci.
Victor rămăsese în salon.
— Doamnă Pavel.
Cristina se întoarse.
— Da?
— De ce ați spus ceva?
Întrebarea o surprinse.
— Pentru că omul vă mințea.
— Asta am înțeles. Dar puteați să vă prefaceți că nu auziți.
— M-am gândit la asta.
Victor zâmbi foarte puțin.
— Și?
Cristina ridică din umeri.
— N-am putut.
Victor scoase portofelul.
Cristina își încordă maxilarul.
— Dacă vreți să-mi dați bani pentru ce s-a întâmplat, nu-i vreau.
Se opri.
— Nu voiam să vă plătesc.
Puse pe masă doar nota restaurantului și cardul.
Cristina aproape zâmbi de propria presupunere.
— Atunci îmi cer scuze.
— Nu vă cereți.
După ce achită, Victor își luă haina.
— Ați făcut în seara asta ceva ce niciunul dintre oamenii plătiți să stea la masa asta nu a făcut.
— Ce?
— Ați ascultat.
Cristina nu răspunse.
Victor plecă.
Nu îi oferi un post.
Nu îi schimbă viața peste noapte.
Iar Cristina își termină tura la aproape două dimineața și se întoarse în apartamentul ei, unde Cătălin dormea pe canapea.
Problema fratelui ei nu dispăruse pentru că ea salvase un necunoscut de la o întâlnire periculoasă.
În dimineața următoare, Cătălin îi ceru din nou bani.
— Doar până vineri.
Cristina îl privi.
Cu o seară înainte riscase să-și piardă slujba pentru că refuzase să tacă atunci când un om era mințit în fața ei.
Acum fratele ei făcea exact ceea ce făcuse luni întregi.
Îi promitea că este ultima dată.
— Nu, Cătălin.
El râse, convins că glumește.
— Cristina, vorbesc serios.
— Și eu.
— Mamă știe că am nevoie.
— Atunci spune-i și că eu nu mai plătesc.
Zâmbetul lui dispăru.
— Mă lași cu datoriile?
— Sunt datoriile tale.
S-au certat.
Cătălin a plecat trântind ușa, iar mama lor a sunat-o înainte de prânz și i-a reproșat că își abandonează fratele.
Cristina nu se răzgândi.
Acesta fu costul pe care îl acceptă.
Nu-și pierdu familia, dar relația cu fratele ei rămase ruptă multă vreme.
La restaurant, lucrurile fură mai simple.
Victor reveni după aproape două luni.
De data aceasta era singur.
Cristina îl recunoscu imediat când intră.
El o recunoscu și el.
— Mai vorbiți germană? întrebă.
— N-am uitat în două luni.
Victor zâmbi.
— Bine. Atunci poate îmi recomandați un traducător.
Cristina îi întinse meniul.
— De data asta verificați-l dumneavoastră.
— De data asta, cu siguranță.
Ea plecă să-i aducă apa.
Victor rămase clientul restaurantului.
Cristina rămase chelneriță.
Dar Sorin nu mai traduse niciodată pentru el, întâlnirea de la depozit nu mai avu loc, iar Cristina nu mai plăti nicio datorie făcută de fratele ei.
Atât se schimbase.
Și era suficient.