Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am luat caserolele înainte să ajungă Cristina la ele.
— Nu. Carnea rămâne aici.
M-a privit de parcă tocmai îi spusesem ceva absurd.
— Poftim?
— Brânza, piersicile și sucurile sunt ale tale. Dacă vrei să le iei înapoi, ia-le. Dar mâncarea cumpărată de noi rămâne aici.
Cristina râse.
— Vorbești serios pentru trei bucăți de carne?
— Nu e vorba despre trei bucăți de carne.
— Atunci despre ce este?
— Despre faptul că ai venit cu niște produse doar ca să poți spune că n-ai venit cu mâna goală, iar acum le strângi pe toate. Și, după ce ai mâncat aici toată ziua, vrei să iei și din ce am cumpărat noi.
Mihai interveni:
— Cristina, lasă carnea.
Sora lui se întoarse spre el.
— Și tu?
— Da, și eu.
— Pentru niște resturi?
— Nu sunt resturile problema.
Cristina puse sacoșa pe masă.
— Atunci spune-mi și mie care este problema, că văd că am ajuns să dau examen ca să pot veni la fratele meu.
— Problema e că te porți de parcă tot ce avem noi ți se cuvine, spuse Mihai.
Expresia ei se schimbă.
— Ușor de spus când ai casă în București, casă aici și două salarii bune.
Mihai o privi surprins.
— Ce legătură are asta?
— Are. Voi vă permiteți. Eu cresc doi copii singură și calculez fiecare cumpărătură.
Pentru prima dată, am înțeles că pentru Cristina comportamentul ei avea o justificare foarte clară.
Dacă noi aveam mai mult, în mintea ei era normal să împărțim.
Problema era că nu ne întreba niciodată.
Hotăra ea cât trebuia să împărțim.
— Dacă ai nevoie de ajutor, spune, i-a zis Mihai. Ești sora mea. Te-am ajutat și te mai ajut. Dar asta nu înseamnă că vii aici când vrei și pleci cu ce vrei.
— N-am furat nimic!
— N-am spus că ai furat.
— Exact așa mă faceți să mă simt.
Cristina începu să scoată din sacoșă brânza și piersicile.
— Poftim! Rămâne tot aici. Să nu spuneți că v-am luat ceva.
— Nu asta vrem, i-am spus.
— Ba exact asta vreți. Să mă puneți la punct.
Mihai se apropie de masă.
— Nu. Vrem să existe niște limite.
— Ce limite?
— Ne suni înainte să vii. Dacă avem alte planuri, accepți că nu putem. Și când vii, nu tratezi casa asta ca pe un loc unde copiii mănâncă, tu te odihnești și noi ne ocupăm de toate.
Cristina îl privea numai pe el.
— Asta vine de la tine sau de la nevastă-ta?
Am vrut să răspund, dar Mihai mi-a luat-o înainte.
— De la mine.
Cristina păru sincer lovită.
— Eu sunt sora ta.
— Tocmai de asta ți-am permis prea multe.
— Deci acum trebuie să cer voie să-mi văd fratele?
— Trebuie să întrebi înainte să vii în casa altcuiva. Inclusiv în casa fratelui tău.
Cristina își luă sacoșa.
— Foarte bine. Dacă asta este familia ta acum, să fii sănătos.
Mihai nu cedă.
— Nu-i băga pe copii în poveste și nu transforma asta în alegerea dintre tine și Andreea. Nu te dă nimeni afară din familie.
— Dar de aici mă dați.
— Nu. Îți spunem în ce condiții mai vii.
Cristina și-a chemat copiii din curte.
A luat brânza, fructele și sucurile pe care le adusese. Carnea și salata au rămas pe masă.
La poartă, s-a întors spre Mihai.
— Să nu mă cauți peste două săptămâni când o să-ți fie dor de copii.
— O să-mi fie dor de ei mâine. Dar regula rămâne aceeași.
Cristina a plecat fără să-și ia rămas-bun de la mine.
Relația dintre ei s-a răcit după seara aceea.
Aproape două luni, Cristina n-a mai venit la Comana. Mihai mergea uneori să-și vadă nepoții în București, dar nu și-a retras ce spusese doar ca să facă pace.
Apoi, într-o vineri seară, telefonul lui a sunat.
Era Cristina.
Mihai a răspuns.
— Ce faci?
Au vorbit câteva minute despre copii, școală și lucruri obișnuite.
La sfârșit, Cristina a întrebat:
— Sunteți la Comana mâine?
— Da.
A urmat o pauză.
— Putem veni și noi după prânz?
Mihai s-a uitat la mine.
— Da. După două e bine.
Sâmbătă au venit la două și un sfert.
Cristina avea o sacoșă în mână.
— Am adus niște plăcintă. Și înainte să spui ceva, asta rămâne aici.
Mihai a râs.
— Poți să iei ce rămâne din plăcinta ta.
— Bine. Dar nu vă mai cer friptura.
N-am devenit brusc cele mai bune prietene, iar Cristina n-a devenit alt om într-o singură vară.
Dar de atunci a sunat înainte să vină.
Iar Mihai nu m-a mai lăsat niciodată pe mine să fiu persoana care trebuia să-i spună surorii lui unde se termină ospitalitatea și unde începe lipsa de respect.