Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Spune din nou, Radu.
— Ce?
— Ce ai spus despre programul lui Matei.
A urmat o pauză.
— Am spus că poate trebuie să discutăm din nou.
— Din cauza casei?
— Nu răstălmăci.
— Atunci explică-mi.
Mariana s-a apropiat.
— Andreea, nu transforma asta într-un război.
Am ridicat mâna.
— Te rog să nu intervii.
Apoi am pus telefonul pe difuzor.
— Te ascult, Radu.
Vocea lui devenise mai prudentă.
— Vreau doar mai mult timp cu fiul meu. Dacă vom avea casa, va avea condiții mai bune.
— Și dacă nu vă dau cei douăzeci și cinci de mii de euro?
— Nu am spus că lucrurile sunt legate.
— Mama ta este în bucătăria mea și tocmai mi-a spus că Matei va afla că eu am împiedicat propriul lui tată să-i ofere o casă. Tu mi-ai spus imediat după aceea că, dacă nu cumpărați casa, discutăm programul copilului.
Mariana s-a înroșit.
— Nu asta am spus!
— Ai spus exact asta.
— Scoți cuvintele din context.
— Care este contextul?
N-a răspuns.
Radu a încercat altă direcție.
— Bine. Uită de program. Hai să discutăm ca niște adulți. Nu-ți cer să ne dai banii. Împrumută-mi-i.
— Cu ce garanție?
Tăcere.
— Radu?
— Suntem părinții aceluiași copil. Chiar ai nevoie de garanție?
— Da.
— Incredibil.
— Ai plecat din căsnicia noastră mințindu-mă luni întregi. Acum îmi ceri douăzeci și cinci de mii de euro fără garanție. Ce anume este incredibil?
Mariana a lovit cu palma în masă.
— Ajunge!
Am privit-o.
— Nu. Tocmai acum începem să vorbim sincer.
Fața ei se schimbase.
— Vrei adevărul? Ioana nu mai acceptă să stea în apartamentul acela.
Radu a intervenit imediat:
— Mamă!
Dar Mariana continuase deja.
— I-a spus că până la sfârșitul lunii ori semnează pentru casă, ori ea pleacă.
M-am uitat la telefon.
Deodată, toate piesele se așezaseră.
Nu era casa lui Matei.
Nu fusese niciodată.
Era casa de care Radu avea nevoie ca să nu-l părăsească Ioana.
— De asta sunt atât de urgenți banii?
— Nu este atât de simplu, a spus Radu.
— Ba este.
Mariana s-a apropiat de mine.
— Și ce vrei să fac? Să-mi privesc fiul cum își pierde din nou familia?
— Din nou?
— Știi foarte bine ce vreau să spun.
— Prima lui familie nu a pierdut-o. A ales să plece din ea.
A tresărit.
— Mereu vei ține asta împotriva lui.
— Nu. Dar nici nu voi plăti ca să-l protejez de consecințele alegerilor lui.
Radu a ridicat vocea.
— Sunt banii tăi mai importanți decât faptul că Matei are un tată stabil?
Asta a fost momentul în care am încetat să mai încerc să-i conving.
— Mâine îi trimit avocatei mele mesajele și îi povestesc conversația de astăzi.
— Pentru ce?
— Pentru că tocmai ați legat banii mei de programul copilului.
— Nu te-am amenințat!
— Atunci nu ai de ce să-ți faci griji.
Mariana m-a privit cu furie.
— După tot ce am făcut pentru tine…
— Nu mai suntem familie, Mariana.
Cuvintele au lovit-o.
— Sunt bunica lui Matei.
— Da. Și poți rămâne bunica lui. Dar nu dacă îl transformi în instrument pentru problemele financiare ale fiului tău.
Și-a luat geanta.
— O să regreți.
— Nu pentru banii ăștia.
A plecat trântind ușa.
În următoarele zile, presiunea nu s-a oprit.
Radu mi-a trimis mesaje lungi. La început încerca să mă convingă. Apoi mă acuza că sunt ranchiunoasă. După aceea revenea cu fotografii ale casei și explicații despre camera pe care ar fi avut-o Matei.
Nu i-am răspuns la discuțiile despre bani.
Am răspuns numai la cele despre copil.
Când a cerut oficial modificarea programului, avocata mea i-a solicitat să explice de ce condițiile pe care le avea până atunci deveniseră brusc insuficiente.
Atunci tonul s-a schimbat.
Nu mai exista nicio urgență privind programul lui Matei.
Pentru că n-ar fi putut explica legătura fără să explice și cererea de bani.
Casa nu a fost cumpărată.
Ioana nu a acceptat să mai aștepte.
Două luni mai târziu, relația lor s-a terminat.
Mariana m-a sunat în aceeași seară.
— Ești mulțumită?
— De ce aș fi?
— Ai obținut ce ai vrut.
— Eu n-am vrut nimic de la relația lor.
— Dacă îl ajutai, Ioana nu pleca.
— Atunci Ioana nu voia un bărbat. Voia un avans.
A tăcut.
— Este distrus, Andreea.
— Îmi pare rău că suferă.
— Dar nu-l vei ajuta.
— Nu financiar.
— E tatăl copilului tău!
— Și tocmai de aceea vreau să fie capabil să-și plătească singur viața.
Mariana n-a acceptat răspunsul.
Nici atunci.
Nici după o săptămână.
Dar pentru prima dată nu mai putea transforma refuzul meu într-o negociere.
Radu a rămas în apartamentul lui.
Nu și-a pierdut fiul.
Nu și-a pierdut dreptul de a fi tată.
În weekendurile lui, Matei continua să doarmă în aceeași cameră în care dormise și înainte de toată povestea.
Și, surprinzător pentru nimeni în afară de Mariana, copilul nu suferea pentru că tatăl lui nu avea o casă cu patru camere.
Câteva luni mai târziu, Radu a venit să-l ia.
A rămas în fața ușii după ce Matei coborâse.
— Mama n-ar fi trebuit să vină la tine.
— Nu.
— Și eu n-ar fi trebuit să accept.
— Nu.
A privit în jos.
— Am intrat în panică. Credeam că dacă o pierd pe Ioana, înseamnă că am distrus două familii.
— Radu, a doua relație nu era responsabilitatea mea să o salvez.
— Știu.
Nu l-am întrebat dacă îi părea rău că mă părăsise.
Nu mai conta.
— Avem un copil împreună. Pentru el putem colabora. Atât.
A dat din cap.
Aceasta a rămas relația noastră.
Nu ne-am împăcat.
Nu am redevenit prieteni.
Am devenit doi părinți care puteau vorbi despre școală, vacanțe, medic, haine și program fără să transforme fiecare conversație într-o judecată asupra trecutului.
Cu Mariana a durat mai mult.
I-am spus foarte clar că putea avea o relație cu nepotul ei numai dacă nu îl mai folosea pentru a transmite mesaje, vinovăție sau presiuni între mine și Radu.
Prima dată s-a supărat.
A doua oară a încercat să negocieze.
A treia oară a înțeles că limita nu se mută.
Iar cei douăzeci și cinci de mii de euro?
Au rămas în contul meu.
O parte din ei au ajuns mai târziu într-un depozit pe numele lui Matei.
Pentru viitorul lui.
Nu pentru casa tatălui lui.
Nu pentru iubita tatălui lui.
Și, mai ales, nu pentru a cumpăra liniștea unor adulți care încercaseră să mă convingă că o mamă bună trebuie să plătească pentru alegerile lor.