Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu, mamă. Nu știi.
Adriana n-a mai spus nimic.
Aurica a continuat:
— De pe la trei începe să se pregătească.
— Cum adică?
— Face ordine în bucătărie. Pune fața de masă bună. Se schimbă de capot. Își piaptănă părul. Dacă are plăcintă, cornulețe sau ceva făcut în casă, pune și pe masă.
Adriana s-a așezat.
— În fiecare duminică?
— În fiecare duminică.
— Dar de ce?
Aurica aproape că a râs.
— Pentru voi, mamă.
Adriana și-a amintit imediat rochia bleumarin.
„Voi sunteți musafirii mei azi.”
Nu mai suna deloc amuzant.
— Și ieri?
Aurica a tăcut.
— Ce-a fost ieri?
— Nimic.
— Tanti Aurica.
— V-a așteptat.
Adriana a închis ochii.
— Până când?
— Nu știu exact. Pe la șapte am trecut pe la poartă și încă era îmbrăcată.
— De ce nu m-a sunat?
— Maria?
Aurica a râs scurt.
— Tu n-o cunoști pe maică-ta?
Adriana știa răspunsul.
Mama ei nu suna aproape niciodată prima.
Îi era teamă să nu deranjeze.
— Mi-a spus că sigur aveți treabă. După aia și-a strâns masa și s-a schimbat.
Adriana privea podeaua.
— N-a fost intenționat.
— N-am spus că a fost.
— Am fost invitați undeva și am ajuns târziu.
— Mamă, nu trebuie să-mi explici mie.
Asta a durut-o mai tare.
— Mă duc acum până la ea, a continuat Aurica. Îi spun să-și ia telefonul.
— Nu-i spune că am vorbit despre asta.
— Nu-i spun.
Când Maria a sunat-o înapoi după câteva minute, Adriana și-a aranjat repede fața.
— Ce faci, mamă?
— Uite, am fost în grădină. Am lăsat telefonul în casă.
— Ești bine?
— Sunt bine. De ce să nu fiu?
— Ieri n-am mai sunat.
Maria a făcut un gest cu mâna.
— Ei, lasă.
— Ai așteptat?
— Ce să aștept?
— Telefonul.
— Păi… m-am gândit că poate sunați.
— Și de ce nu m-ai sunat tu?
— Dacă erați plecați?
— Puteai să suni.
— Lasă, mamă. Aveți copii, aveți treabă. Nu stă lumea după mine.
Adriana n-a știut ce să răspundă.
Maria a schimbat imediat subiectul.
— Mara ce face?
În seara aceea, după ce copiii s-au culcat, Adriana i-a povestit lui Daniel ce aflase.
El a ascultat.
— E trist, a spus.
— Nu e doar trist.
— Știu.
— Nu cred că știi.
Daniel s-a uitat la ea.
— Ce vrei să spui?
— Pentru noi este un apel pe care îl strecurăm printre alte lucruri. Pentru ea este duminica.
— Bine. Atunci o sunăm.
— La cinci.
— Dacă putem.
Adriana a ridicat privirea.
— Nu. La cinci.
Daniel a oftat.
— Adriana, avem și noi o viață.
— Și mama are.
— Nu asta am vrut să spun.
— Atunci ce?
— Că nu putem organiza fiecare duminică după un apel telefonic. Copiii au zile de naștere, avem invitații, mai plecăm undeva…
— Sunt douăzeci de minute.
— Atunci o suni tu.
— Vreau să vorbească și cu copiii.
— Copiii nu pot fi obligați să stea în fiecare duminică în fața telefonului.
— Nu le cer o oră.
Daniel s-a ridicat.
— Vezi? Dintr-odată, dacă într-o duminică avem altceva de făcut, devenim niște oameni îngrozitori.
— N-am spus asta.
— Dar așa vorbești.
Adriana nu i-a răspuns.
Pentru că nici ea nu voia să transforme apelul într-o obligație.
Nu voia ca Mara și Luca să se așeze lângă telefon bombănind că „trebuie să vorbească cu bunica”.
Dar nici nu mai putea să vadă acele douăzeci de minute ca înainte.
Duminica următoare, la cinci fără douăzeci, Adriana a sunat.
Maria a răspuns aproape imediat.
Purta capotul.
— Alo? S-a întâmplat ceva?
— Nu.
— Păi e devreme.
— Știu.
— Nu trebuia la cinci?
Adriana a zâmbit.
— Ba da. Dar ne-am gândit să venim mai devreme.
Maria a zâmbit și ea.
— Așa…
Mara și Luca au apărut în cadru.
— Buniii!
Maria și-a dus instinctiv mâna la păr.
— Stați, mamaie, că nu-s pregătită.
— Du-te, i-a spus Adriana.
— Unde?
— Să te pregătești.
Maria a început să râdă.
— Pentru telefon?
— Pentru musafiri.
Bătrânica a rămas nemișcată.
Adriana n-a spus nimic despre Aurica.
Nici nu era nevoie.
— Hai, mamă. Noi te așteptăm.
Maria a lăsat telefonul pe bufet.
Câteva minute mai târziu s-a întors în rochia bleumarin.
Avea părul aranjat.
A pus și farfuria cu cornulețe pe masă.
— Gata.
În acea duminică au stat aproape o oră.
Dar problema nu dispăruse.
În următoarele săptămâni au existat din nou invitații, activități ale copiilor și zile în care Daniel voia să plece.
Într-o sâmbătă, când niște prieteni i-au invitat a doua zi la o ieșire care începea la patru, Daniel a spus:
— Putem s-o sunăm pe mama ta din mașină.
Adriana s-a uitat la el.
— Nu.
— Iar începem?
— Nu începem nimic.
— Este tot un apel.
— Pentru tine.
Daniel și-a pierdut răbdarea.
— Și cât timp facem asta? În fiecare duminică de acum înainte?
Adriana a rămas câteva secunde tăcută.
— Nu știu.
— Exact.
— Dar știu altceva.
— Ce?
— N-am mai fost acasă de aproape doi ani.
Daniel a înțeles imediat unde ducea discuția.
— Am stabilit vara viitoare.
— Știu.
— Copiii au școală.
— Au vacanță la sfârșitul lui decembrie.
— Adriana…
— Vreau să mergem în România.
— De Crăciun?
— Da.
— Biletele sunt scumpe.
— Știu.
— Și stabiliserăm să mergem la sora mea.
— Știu și asta.
— Atunci?
— Atunci anul ăsta vreau să merg la mama.
Daniel n-a acceptat pe loc.
Au discutat două seri.
Au calculat biletele.
Au schimbat planurile făcute cu sora lui.
Mara a protestat că voia să rămână în Italia cu prietenele ei.
Luca a întrebat dacă în sat există internet.
Adriana nu i-a obligat să creadă că două săptămâni la Botoșani erau cea mai minunată vacanță posibilă.
Le-a spus doar că bunica lor îmbătrânește și că unele vizite nu pot fi mutate la nesfârșit în calendar.
Până la urmă, Daniel a fost de acord.
Mariei nu i-au spus nimic.
Au continuat apelurile de duminică.
La cinci.
Uneori cincisprezece minute.
Alteori o jumătate de oră.
Dacă nu puteau la cinci, Adriana o anunța din timp.
În decembrie, într-o dimineață rece, Maria era în bucătărie când a auzit o mașină oprind la poartă.
A tras perdeaua.
A rămas nemișcată.
Mara coborâse prima.
Luca a sărit din cealaltă parte.
Daniel scotea bagajele.
Adriana stătea lângă poartă.
Maria a ieșit pe prispă în capot și papuci.
— Mamă?
Adriana a început să râdă.
— Am venit.
Bătrânica a coborât cele două trepte atât de repede încât Adriana s-a dus spre ea.
Maria a îmbrățișat-o.
Apoi copiii.
Apoi iar pe Adriana.
— De ce n-ai spus?
— Am vrut să-ți facem o surpriză.
Maria și-a șters repede obrazul cu dosul palmei.
— Intrați. Stați în frig.
Au intrat în bucătărie.
Pe masă era fața de masă obișnuită.
Nici cornulețe nu avea.
Maria s-a uitat deodată la capotul ei.
— Vai de mine.
— Ce-ai pățit? a întrebat Adriana.
— Sunt îmbrăcată așa.
Adriana a zâmbit.
— Și?
Maria și-a netezit capotul exact cum își netezea rochia în fața telefonului.
— Păi au venit musafirii.
Adriana a luat-o de braț.
— Nu, mamă.
A dus-o spre masă.
— Au venit copiii acasă.