Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Radu… vino puțin.
El s-a apropiat.
Alexandra a băgat mâna în sacoșă și a scos o față de masă albă, împăturită cu grijă.
Pe margini avea flori mici cusute de mână.
Alexandra a rămas cu ea în brațe.
— O cunosc.
— De unde?
A întins-o puțin pe masă.
Și atunci și-a amintit.
— Era a bunicii.
Radu n-a spus nimic.
Bunica Alexandrei murise cu șapte ani înainte.
Când Alexandra era copil, fața aceea de masă apărea numai de Paște, de Crăciun și când veneau musafiri importanți.
Bunica o întindea în camera bună și apoi o certa:
— Alexandra, nu veni cu mâinile alea pe aici!
Alexandra râdea și le ștergea de rochie.
Acum trecea cu degetele peste aceleași cusături.
— Bunica a făcut-o.
Sub fața de masă era o cutiuță mică.
Veche.
Alexandra a deschis-o.
Înăuntru era o verighetă.
N-a atins-o imediat.
— Nu…
Radu s-a apropiat.
— A cui e?
Alexandra știa deja.
— A bunicii.
În fundul sacoșei era o hârtie împăturită.
A desfăcut-o.
Scrisul bunicului era mare și tremurat.
„Alexandra,
bunica ta mi-a spus să păstrez lucrurile astea pentru ziua când te măriți.
Eu am ținut minte.
Să aveți grijă unul de altul.
Bunicul.”
Alexandra a citit ultima propoziție de două ori.
Apoi s-a așezat.
— Șapte ani…
— Ce?
— A ținut verigheta ei șapte ani.
A luat-o între degete.
Era o verighetă simplă.
Nu avea pietre.
Nu era un obiect pe care cineva l-ar fi privit într-o vitrină și ar fi spus că valorează o avere.
Pentru Alexandra însă fusese pe mâna bunicii ei aproape cincizeci de ani.
Radu a tras un scaun lângă ea.
— Acum înțeleg sacoșa.
Alexandra s-a uitat la el.
— Ce vrei să spui?
— Aseară, când bunicul tău era la masă, am trecut pe lângă ei. Am auzit pe cineva făcând o glumă despre sacoșă.
— Ce glumă?
Radu a ezitat.
— Că poate v-a adus cartofi.
Alexandra s-a încruntat.
— Cine?
— Mirela.
— Mătușa ta?
— Da.
— De ce ar spune așa ceva?
Radu și-a trecut mâna peste ceafă.
— Pentru că văzuse și cât pusese în plic.
Alexandra a rămas nemișcată.
— Ce legătură are una cu alta?
— N-are.
— Radu.
— A văzut cei o sută de lei.
Alexandra a pus verigheta înapoi în cutiuță.
— Și?
— A spus că era puțin. Că numai meniul costa mai mult.
— Bunicul a auzit?
Radu n-a răspuns imediat.
— A auzit.
Alexandra s-a ridicat.
— Și nu mi-ai spus?
— Era nunta noastră. Bunicul tău nu părea să vrea să facă o problemă din asta.
— Nu înseamnă că nu l-a durut.
— Știu.
— Cine mai era acolo?
— Câțiva oameni.
Alexandra a luat telefonul.
— Ce faci?
— O sun.
— Pe Mirela?
— Da.
Radu i-a prins ușor mâna.
— Așteaptă.
— Pentru ce?
— Pentru că e mătușa mea și pentru că vreau să vorbesc eu cu ea.
— Despre bunicul meu?
— Despre ce a spus la nunta noastră.
Alexandra l-a privit câteva secunde.
— Bine.
Radu a sunat-o.
A pus telefonul pe difuzor.
Mirela a răspuns veselă.
— Ia uite mirii! V-ați trezit?
— Mătușă, vreau să te întreb ceva.
Tonul lui a făcut-o să tacă.
— Ce?
— Ce i-ai spus aseară bunicului Alexandrei despre plic?
Pauză.
— Vai, Radu, pentru asta mă suni?
Alexandra și-a strâns brațele la piept.
— Ce i-ai spus?
— Nimic. Am făcut și eu o observație.
— Care?
— Că nu trebuia să dea din puținul lui. Doamne, acum facem scandal din orice?
Alexandra s-a apropiat de telefon.
— Sunt Alexandra.
— Alexandra, mamă, eu n-am spus cu răutate.
— Știu.
— Chiar mi-a fost milă de el.
— Tocmai asta mă deranjează.
Mirela a tăcut.
— De ce?
— Pentru că bunicul meu nu venise la nuntă ca să-i fie cuiva milă de el.
— Dar eu nu l-am jignit.
— I-ai spus că meniul costă mai mult decât a pus el în plic?
Altă pauză.
— Poate am spus ceva de genul ăsta.
— Și ai făcut gluma cu cartofii?
— Era o glumă!
— Pentru tine.
Tonul Mirelei s-a schimbat.
— Alexandra, dacă te-ai supărat pentru o glumă, îmi pare rău. Dar tot numai o sută de lei erau. Eu doar am spus ce văzuse toată masa.
Alexandra s-a uitat la fața de masă.
La cutiuța deschisă.
Apoi la plicul alb al bunicului.
— Da. O sută de lei erau.
— Păi vezi?
— Și te rog să nu mai vorbești niciodată despre ce a pus bunicul meu în plic.
— Dar de ce faci atâta…
— Pentru că este treaba mea și a lui. Nu a mesei. Nu a invitaților. Și nu a ta.
Mirela a tăcut.
Alexandra a continuat:
— Mi-a dat ceva ce n-aș schimba pe toate celelalte plicuri de ieri.
— Ce?
Alexandra s-a uitat la Radu.
— Nu contează.
N-a vrut să-i spună.
Darul nu trebuia transformat într-o demonstrație prin care să dovedească faptul că bunicul ei oferise, până la urmă, ceva „mai valoros”.
— Îți cer doar să nu mai faci asemenea glume despre el.
Mirela a oftat.
— Bine.
Radu a încheiat apelul.
Alexandra a rămas lângă masă.
— Vreau să merg la bunicul.
— Azi?
— Da.
În după-amiaza aceea au plecat spre sat.
Nea Ilie era în curte.
Nu mai avea costumul bun.
Purta pantaloni vechi, un pulover gros și papuci de lucru.
Când i-a văzut la poartă, și-a șters mâinile de pantaloni.
— Ce căutați voi aici? N-ați dormit după nuntă?
Alexandra a intrat în curte și l-a îmbrățișat.
Bătrânul s-a dezechilibrat puțin.
— Ho, tată. Ce-ai pățit?
— Am desfăcut sacoșa.
Nea Ilie a înțeles.
— Aaa.
— Bunica chiar ți-a spus să le păstrezi pentru mine?
— Da.
— Când?
— Cu mult înainte să se îmbolnăvească. Tu erai prin liceu.
Alexandra și-a șters obrazul.
— Și ai ținut minte?
Bunicul a ridicat din umeri.
— Păi dacă mi-a spus.
— Verigheta ai purtat-o vreodată cu tine?
— Nu. Am ținut-o în dulap, într-o cutie.
— Șapte ani?
— Unde voiai s-o duc?
Alexandra a râs.
Apoi a devenit serioasă.
— Bunicule, ai auzit ce spuneau aseară despre plic?
Nea Ilie s-a uitat spre ea.
— Am auzit.
— Și de sacoșă?
— Și.
— Te-ai supărat?
A dat din mână.
— Pentru ce?
— Pentru că au râs.
— Lasă-i.
— Dar au spus că ai pus numai o sută de lei.
— Păi atât am pus.
— Știu.
— Atunci n-au mințit.
Alexandra aproape că a râs.
— Nu despre asta vorbesc.
Nea Ilie s-a așezat pe banca de lângă casă.
— Alexandra, fiecare dă ce are, tată.
Ea s-a așezat lângă el.
— Tu ce-ai avut?
Bătrânul a privit-o de parcă întrebarea era inutilă.
— Lucrurile alea de la bunica ta.
Apoi a zâmbit.
— Și o sută de lei.
Alexandra a râs.
— Și o sută de lei.
Bunicul a bătut-o ușor peste mână.
— Să le folosești.
— Verigheta?
— Dacă vrei. Dacă nu, o păstrezi.
— Dar fața de masă e veche.
— Și?
— Mi-e frică s-o stric.
Nea Ilie s-a încruntat.
— Bunica ta n-a cusut-o ca s-o țină cineva într-un dulap.
Alexandra a zâmbit.
Duminica următoare, ea și Radu au chemat părinții la masă.
Pentru prima dată după nuntă, Alexandra a scos fața de masă din sacoșa bunicului și a întins-o cu grijă.
În mijloc a pus cutiuța cu verigheta bunicii.
Plicul alb cu scrisul strâmb al lui nea Ilie nu l-a aruncat.
Nici bancnota de o sută de lei n-a cheltuit-o.
Le-a pus împreună într-un sertar.
Nu pentru că ar fi valorat mai mult decât celelalte daruri primite la nuntă.
Ci pentru că erau ale bunicului.
Și el spusese foarte simplu tot ce era de spus:
— Fiecare dă ce are, tată.