Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Spune-i.
Mama s-a uitat la Mihai, apoi la mine.
— Am plătit o datorie de-a lui.
N-am înțeles imediat.
— Ce datorie?
— Andreea…
— Ce datorie?
Mihai s-a desprins de tocul ușii.
— La un IFN.
M-am uitat la el.
— Tu ai făcut un IFN?
— Da.
— Cât?
N-a răspuns.
— Mihai, cât?
— Mai mult.
— Mai mult decât ce?
Mama a intervenit:
— Nu contează acum suma.
M-am întors spre ea.
— Ba exact asta contează.
— Nu toți cei 3.000 de lei s-au dus acolo.
— Cât?
Mama și-a coborât ochii.
— Două mii.
Am rămas în picioare lângă masă.
— Două mii de lei din banii pe care mi i-ai cerut pentru medicamentele tatei și facturi?
— Facturile le-am plătit.
— Cu o mie de lei?
— Am mai pus și eu.
— Nu asta te-am întrebat.
Tata a încercat să intervină.
— Andreea…
— Tată, te rog.
M-am uitat din nou la mama.
— De ce m-ai mințit?
— Nu te-am mințit.
Am râs.
— Mi-ai spus că ai nevoie de 3.000 de lei pentru medicamente și facturi.
— Aveam nevoie de bani în casă.
— Pentru datoria lui Mihai.
— Și el ce este? Nu este tot din casa asta?
— Nu schimba subiectul.
Mama și-a ridicat vocea.
— Și ce voiai să fac? Să-l las să ajungă cu executorii la ușă?
— Voiam să-mi spui adevărul!
— Dacă îți spuneam, ne mai dădeai banii?
M-am oprit.
Nimeni n-a mai spus nimic.
— Poftim?
Mama și-a dat seama ce spusese.
Dar nu și-a retras vorbele.
— Știi foarte bine că nu.
— Deci de asta m-ai mințit.
— Nu te-am mințit ca să-mi cumpăr eu haine!
— Nu contează pentru ce m-ai mințit.
— Ba pentru mine contează! Era fratele tău într-o situație nenorocită.
Mihai a făcut un pas înainte.
— Las-o, mamă.
— Nu, n-o las. Că văd că acum eu sunt hoața familiei.
— N-am spus că ești hoață.
— Dar așa vorbești.
— Vorbesc despre faptul că ai luat bani de la mine pentru un lucru și i-ai folosit pentru altul.
Mama a lovit ușor masa cu palma.
— Pentru copilul meu!
— Și eu sunt copilul tău.
A tăcut.
— Numai că eu sunt copilul de la care se ia, am continuat. Mihai este copilul pentru care se ia.
— Nu e adevărat.
— De opt ani, când apare o problemă, mă sunați pe mine.
Mihai s-a apropiat.
— Iar începi cu cei opt ani?
— Da.
— Atunci hai să vorbim despre ei.
— Vorbește.
— Cine l-a dus pe tata la Urgențe anul trecut?
— Tu.
— Cine a stat cu el până dimineața?
— Tu.
— Cine a mers cu mama de trei ori pentru actele alea de pensie?
— Tu.
— Cine a venit când tata a căzut luna trecută?
Am strâns din dinți.
— Tu.
— Exact.
— Și asta îți dă dreptul să faci datorii pe care să le plătesc eu?
— Nu.
— Atunci?
— Îți spun că nu ai fost singura care a dus familia asta în spate.
Asta m-a oprit.
Pentru că avea dreptate.
Dar nu suficientă cât să șteargă restul.
— De ce ai făcut IFN-ul?
Mihai s-a așezat.
— Rămăsesem fără serviciu. Aveam niște rate, asigurarea la mașină și alte datorii.
— De ce nu mi-ai spus?
A râs amar.
— Ca să mai aud o dată că sunt incapabil?
— Nu ți-am spus niciodată așa ceva.
— Nu trebuia.
— Și atunci ai preferat să mă minți prin mama?
— N-am rugat-o să-ți spună că sunt pentru medicamente.
M-am întors spre ea.
Mama n-a negat.
— Eu am făcut asta, a spus.
— De ce?
— Pentru că trebuia plătit.
— Nu. De ce ai decis că trebuie plătit din banii mei?
— Pentru că tu puteai.
A fost probabil cea mai sinceră propoziție spusă în ziua aceea.
Nu „pentru că suntem familie”.
Nu „pentru că avea nevoie”.
Pur și simplu:
Pentru că eu puteam.
M-am așezat.
— Cât mai are de plătit?
Mihai mi-a spus suma.
Era mult mai mare decât crezusem.
— Și acum ce plan aveți?
Mama a răspuns prima:
— Să vedem.
— Ce să vedem?
— Poate te mai liniștești și…
Am ridicat mâna.
— Nu.
— Nici n-am terminat.
— Știu ce urma să spui.
— Andreea, nu putem să-l lăsăm…
— Eu pot.
Mihai s-a uitat brusc la mine.
— Ce?
— Datoria ta nu o mai plătesc.
Mama s-a ridicat.
— Este fratele tău!
— Știu.
— Și îl lași așa?
— Nu l-am pus eu să ia banii.
— Dar dacă îl poți ajuta?
— Pot să fac multe lucruri cu banii mei.
Mama s-a uitat la mine de parcă nu mă recunoștea.
— Te-au schimbat banii.
Asta m-a durut.
Dar de data aceea n-am încercat să mă apăr.
— Poate.
Am scos telefonul.
— Pentru tata, de acum înainte, dacă sunt consultații, analize sau medicamente pe care nu vi le permiteți, îmi spuneți. Le plătesc direct.
— Adică trebuie să-ți dăm socoteală?
— Dacă sunt banii mei, da.
— Frumos am ajuns.
— Nu, mamă. Aici am ajuns pentru că mi-ai cerut bani pentru medicamente și ai plătit IFN-ul lui Mihai.
Tata, care tăcuse aproape tot timpul, a spus:
— Are dreptate.
Mama s-a întors spre el.
— Tu nu te băga.
— Ba mă bag. Că și numele meu a fost folosit ca să-i cereți banii.
— Am făcut-o pentru Mihai.
— Știu pentru cine ai făcut-o.
Mihai s-a ridicat.
— Gata. Datoria e a mea.
Mama s-a uitat la el.
— Cu ce o plătești?
— Nu știu încă.
— Exact!
— Dar nu cu banii ei.
Nu s-a produs nicio împăcare în după-amiaza aceea.
Mama a rămas furioasă.
Eu am plecat la București cu senzația că tocmai rupsesem ceva.
Timp de aproape două săptămâni m-a sunat doar tata.
Când avea nevoie de medicamente, îmi trimitea denumirea și eu le comandam sau îi trimiteam exact suma.
Mama refuza să-mi ceară orice.
Dacă o sunam, răspundea scurt.
— Suntem bine.
Într-o seară mi-a spus:
— Acum trebuie să venim cu bonurile la control.
— Nu trebuie să-mi dai niciun bon pentru banii voștri.
— Dar pentru ai tăi?
— Da.
A închis supărată.
Mihai nu m-a sunat aproape o lună.
Apoi, într-o marți, mi-a trimis un mesaj.
Își găsise serviciu la un depozit de materiale electrice.
Nu mi-a cerut bani.
Mi-a spus doar:
„Am început azi.”
I-am răspuns:
„Baftă.”
Atât.
Datoria lui nu dispăruse.
A negociat cum a putut, a început să plătească și a vândut mașina pe care oricum nu și-o mai permitea.
Mama s-a certat cu el când a făcut-o.
S-a certat și cu mine pentru că nu intervenisem.
De data aceea am lăsat-o să fie supărată.
Iar eu am făcut lucrul pentru care pornise tot scandalul.
Mi-am plătit vacanța.
Șapte zile în Grecia.
În prima zi, când m-am așezat pe plajă, am deschis telefonul și am văzut un mesaj de la mama.
„Să ai grijă de tine.”
L-am citit de trei ori.
Aproape imediat a venit încă unul.
„Tatăl tău are control joi. Am rezolvat, nu trebuie să trimiți nimic.”
Am început să plâng.
Nu pentru că totul se reparase.
Nu se reparase.
Mama încă mai avea momente în care îmi spunea că „m-am schimbat”.
Eu încă mă simțeam vinovată uneori când cumpăram ceva pentru mine.
Cu Mihai încrederea se reconstruia greu.
Dar pentru prima dată în opt ani, o problemă apărută acasă nu se transformase automat într-un transfer făcut de mine.
Câteva luni mai târziu, am găsit un apartament mic cu două camere.
Nu era nou.
Nu era în zona la care visasem.
Dar avansul pe care îl strânsesem era suficient.
În ziua în care am semnat antecontractul, mama a aflat de la mine, nu de la altcineva.
A tăcut câteva secunde.
— Deci chiar îl iei?
— Da.
— O să ai rată.
— Știu.
Am simțit vechiul nod în stomac.
— Dacă apare ceva serios, vă ajut cât pot.
— Și dacă nu poți?
M-am uitat la cheile pe care agentul le lăsase pe masă.
— Atunci va trebui să găsim altă soluție.
Mama n-a fost încântată de răspuns.
Dar nici eu nu l-am schimbat.