Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — E tata?
M-am uitat la Matei.
Nu mai puteam spune că nu știu.
— Da.
N-a spus nimic câteva secunde.
A privit din nou fotografia.
— Cum îl cheamă?
— Vlad.
— Mama îl cunoștea înainte să mă nasc?
— Da.
— Și el știa de mine?
Întrebarea m-a făcut să strâng scrisoarea în mână.
— Așa scrie mama ta.
Matei s-a așezat.
— Citește.
— Matei…
— Vreau să știu.
M-am așezat lângă el.
Am continuat de unde rămăsesem.
Andreea scria că Vlad aflase despre sarcină de la început.
Că voise să rămână.
Dar părinții lui îi repetaseră că avea douăzeci și trei de ani, că abia își începuse cariera și că un copil îi va distruge viitorul.
Andreea se săturase să-l vadă oscilând.
Îi spusese să nu se mai întoarcă până când nu putea hotărî singur ce voia.
Apoi venea partea pe care eu n-o știusem niciodată.
„Mamă, dacă Vlad vine, lasă-l să-l vadă pe Matei.
Dacă nu vine, nu-l căuta tu.
Vreau să știu că, măcar o dată, ne-a ales fără să-l împingă cineva de la spate.”
Matei mă privea.
— A venit?
— Nu știu.
S-a ridicat.
— Sun-o pe femeia aia.
Am luat telefonul.
Simona a răspuns aproape imediat.
— Ați citit?
— Da.
— Îmi pare…
— A venit Vlad la spital?
A tăcut.
— Simona, a venit?
— Da.
Am simțit cum mi se răcește mâna pe telefon.
Matei mă privea.
— Când?
— După ce Andreea murise.
— L-ai văzut?
— Da.
— Și?
— Trebuie să vă explic.
— Atunci explică-mi.
— Nu la telefon.
— Mâine. La zece.
Ne-am întâlnit într-o cafenea.
Am mers singură.
Am pus plicul pe masă între noi.
— Începem cu întrebarea simplă. De ce ai păstrat scrisoarea?
Simona și-a strâns mâinile.
— Andreea mi-a dat-o înainte să intre în sala de nașteri. Mi-a spus că dacă ceva merge prost și Vlad nu vine până când plecați cu copilul, să v-o dau.
— Și ceva a mers prost.
— Da.
— Iar Vlad?
— A venit.
Am rămas cu ochii la ea.
— Atunci de ce nu mi-ai dat-o?
— Pentru că am crezut că va veni la dumneavoastră.
— Ai crezut?
— L-am văzut pe hol. Întreba de Andreea. Când a aflat că murise, a rămas acolo mult timp.
— A vorbit cu mine?
— Nu.
— Cu Matei?
— Nu.
— Atunci ce a făcut?
Simona și-a coborât privirea.
— V-a văzut plecând cu copilul.
— Și?
— A plecat.
Am simțit cum furia îmi urcă în piept.
— Iar tu?
— Mi-am spus că se va întoarce.
— S-a întors?
— Nu.
— Și scrisoarea?
— Am luat-o acasă.
— Pentru zece ani.
— Știu.
— Nu, nu cred că știi.
Simona a ridicat ochii.
— Nepotul meu m-a întrebat ani întregi cine este tatăl lui. Eu i-am spus că nu știu. Fiica mea îmi lăsase răspunsul, iar tu îl aveai într-un sertar.
— Îmi pare rău.
— De ce nu ai venit după o săptămână?
N-a răspuns.
— După o lună?
— Mi-a fost rușine.
— După un an?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Cu cât trecea mai mult timp, cu atât era mai greu.
— Pentru tine.
A dat din cap.
— Da.
— Ai decis singură ce adevăr avea voie familia mea să afle.
— Da.
N-am iertat-o.
Dar am plecat de acolo cu un lucru pe care nu-l avusesem cu o zi înainte.
Un nume complet.
Vlad Marinescu.
Și o informație despre locul în care lucrase familia lui.
Mi-au trebuit câteva zile să-l găsesc.
Nu i-am scris mult.
„Sunt Elena, mama Andreei. Matei are zece ani. Trebuie să vorbim.”
Răspunsul a venit în aceeași seară.
Un singur cuvânt:
„Matei?”
Știa numele.
Ne-am întâlnit a doua zi.
L-am recunoscut imediat.
Nu mai era băiatul din fotografie.
Avea treizeci și trei de ani.
Când m-a văzut, s-a ridicat.
— Doamnă Elena…
— Ai știut cum îl cheamă.
A încremenit.
— Da.
— Ai știut că există.
— Da.
— Ai venit la spital.
Și-a coborât capul.
— Da.
— Atunci spune-mi de ce n-ai venit.
— Am venit.
— Nu. Ai ajuns până la clădire. Eu te întreb de ce n-ai venit la copilul tău.
Și-a frecat palmele.
— Mi-a fost frică.
— Aveai douăzeci și trei de ani.
— Știu.
— Părinții tăi nu voiau copilul.
— Nu.
— Tu?
A ridicat privirea.
— O iubeam pe Andreea.
— Nu asta te-am întrebat.
A tăcut.
— Voiai copilul?
— Da.
— Atunci unde ai fost?
— Andreea îmi spusese să nu mă întorc până când nu eram sigur că aleg singur.
— Și când ai fost sigur?
Vlad a respirat adânc.
— În ziua aceea.
— După ce murise.
— Nu știam că murise când am plecat spre spital.
— Dar ai aflat când ai ajuns.
— Da.
— Și m-ai văzut plecând cu Matei.
— Da.
— Și ai plecat.
— M-am panicat.
M-am aplecat spre masă.
— Bine. Ai douăzeci și trei de ani. Mama copilului tău tocmai a murit. Te panichezi. Pleci.
Vlad nu se uita la mine.
— A doua zi?
Tăcere.
— După o săptămână?
Nimic.
— După un an?
Și-a dus mâna la frunte.
— Știu.
— Nu. Vreau să-mi explici.
— Nu pot.
— Ai avut zece ani.
— În fiecare an îmi spuneam că trecuse prea mult timp.
— Și asta făcea următorul an mai ușor.
A dat încet din cap.
— Da.
Nu încerca să dea vina pe Andreea.
Nu încerca să spună că părinții lui îl împiedicaseră zece ani.
Poate tocmai asta m-a făcut să rămân la masă.
— Matei știe cine ești.
Capul i s-a ridicat.
— I-ai spus?
— Da.
— Pot să-l văd?
— Nu eu hotărăsc singură.
— Sunt tatăl lui.
— Biologic, da. Restul nu vine automat după zece ani.
A închis ochii o clipă.
— Ce trebuie să fac?
— Să aștepți până hotărăște Matei dacă vrea să te întâlnească.
În seara aceea m-am așezat cu nepotul meu la masa din bucătărie.
Nu i-am ascuns faptul că Vlad venise la spital.
Nici faptul că plecase.
Matei m-a ascultat fără să mă întrerupă.
— De ce n-a venit după mine?
— Mi-a spus că i-a fost frică.
— Zece ani?
— Asta l-am întrebat și eu.
Matei s-a uitat în jos.
— Și ce a zis?
— Că nu are o explicație bună.
— Vrea să mă vadă?
— Da.
— Tu vrei?
Aici răspunsul meu ar fi fost simplu.
Nu.
Dar nu era vorba despre mine.
— Contează ce vrei tu.
— Dacă îl văd, trebuie să fie tata?
— Nu.
— Și dacă nu-mi place de el?
— Atunci îmi spui.
— Și dacă vreau să-l mai văd?
Am înghițit.
— Atunci îl mai vezi.
Matei s-a gândit mult.
— Vreau să-l văd o dată.
Prima întâlnire a fost într-un parc din Brașov.
Eu am rămas la câțiva metri.
Vlad venise înaintea noastră.
Când l-a văzut pe Matei, n-a alergat spre el.
Nu l-a îmbrățișat.
A rămas pe loc.
Matei s-a apropiat.
— Tu ești Vlad?
Am văzut cum bărbatului i se schimbă fața la auzul propriului nume.
— Da.
— Eu sunt Matei.
— Știu.
Matei și-a băgat mâinile în buzunare.
— Bunica mi-a spus că ai venit la spital.
— Am venit.
— Și ai plecat.
— Da.
— De ce?
Vlad a privit o secundă spre mine.
Apoi din nou spre copil.
— Pentru că am fost laș.
Matei nu a spus nimic.
— Nu e vina mamei tale, a continuat Vlad. Nu e vina bunicii. Și nu e vina părinților mei pentru ce am făcut după aceea. Eu am ales să nu mă întorc.
Matei a dat încet din cap.
— Bine.
Atât.
Nu l-a îmbrățișat.
Nu i-a spus „tată”.
După aproximativ o jumătate de oră, a venit la mine.
— Putem pleca?
— Da.
În mașină am așteptat.
El a fost cel care a vorbit.
— Nu știu dacă-mi place.
— Nu trebuie să știi azi.
— Dar vreau să mai vorbesc cu el.
— Bine.
Vlad n-a intrat brusc în viața noastră.
La început îl vedea pe Matei numai când Matei cerea.
Uneori o dată pe săptămână.
Alteori treceau două săptămâni.
Nu venea neanunțat.
Nu îi cerea să-i spună „tată”.
Și când Matei refuza să vorbească cu el, nu îl presa.
Eu priveam.
Nu pentru că aveam încredere în Vlad.
Nu aveam.
Zece ani nu puteau fi șterși de câteva întâlniri.
Într-o duminică, Matei mânca la masa din bucătărie când mi-a spus:
— Vlad vrea să vină sâmbătă la meci.
Am pus cana jos.
— Tu vrei să vină?
— Da.
— Atunci poate veni.
Matei m-a studiat.
— Nu te superi?
— Nu.
A mai mâncat câteva înghițituri.
— Tot nu-i spun tată.
— Nu trebuie.
— Poate într-o zi.
N-am răspuns.
Pentru prima dată după zece ani, nu mai trebuia să inventez eu răspunsurile pentru el.
Vlad pierduse zece ani prin propria alegere.
Ce urma să facă mai departe nu putea schimba asta.
Dar nici eu nu aveam să decid în locul lui Matei dacă omul acela merita sau nu un loc în următorii zece.