Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu.
M-am uitat la Răzvan.
— Cum adică nu?
— Exact cum ai auzit. Nu-i iau mamei cheia pentru o ceartă.
Florica și-a încrucișat brațele.
— Lasă, mamă, nu te certa cu ea din cauza mea.
Dar nu făcea nicio mișcare să scoată cheia.
— Nu este vorba despre o ceartă, am spus. Mama ta intră în casa noastră când vrea.
— Locuiește lângă noi.
— Și?
— Și ne-a ajutat de o mie de ori.
— Asta nu-i dă dreptul să intre fără să bată.
Florica a râs scurt.
— Auzi la ea. După câte am făcut eu pentru voi.
— Nu discut despre ce ați făcut pentru noi. Discut despre cheia casei mele.
— Și a fiului meu.
Răzvan a intervenit:
— Exact.
M-am întors spre el.
— Exact ce?
— Este și casa mea, Andreea.
— Tocmai de aceea îți cer ție să rezolvi problema.
— Nu există nicio problemă. Tu ai transformat niște codițe într-un război.
Mara încă plângea în dormitor.
Am arătat spre ușă.
— Fiica noastră plânge pentru că mama ta n-a putut accepta că eu îi făcusem părul.
— Copiii plâng.
— Și soțiile obosesc.
A tăcut.
— Cheia, Răzvan.
— Am spus nu.
Atunci n-am mai continuat.
Am intrat la Mara, i-am refăcut codițele și am plecat cu ea la serbare.
Florica a păstrat cheia.
Două zile mai târziu am chemat un lăcătuș.
Nu i-am ascuns lui Răzvan ce făceam.
I-am spus dimineața:
— Astăzi schimb butucul.
S-a uitat la mine peste cana de cafea.
— Vorbești serios?
— Da.
— Andreea, nu faci asta.
— Ba da.
— Este și apartamentul meu.
— Primești cheie nouă.
— Și mama?
— Nu.
A râs nervos.
— Deci asta e acum? O pedepsești?
— Nu. Încui ușa casei mele.
După-amiază, butucul era schimbat.
Am primit trei chei.
Una am păstrat-o eu.
Una i-am dat-o lui Răzvan.
Pe a treia am pus-o într-un sertar.
A doua zi, în jurul prânzului, cineva a încercat vechea cheie.
O dată.
De două ori.
Apoi s-a auzit soneria.
M-am uitat prin vizor.
Florica.
Am deschis.
— Ce-ai făcut la ușă?
— Am schimbat butucul.
— De ce nu merge cheia mea?
— Tocmai de aceea.
A rămas cu gura întredeschisă.
— Răzvan știe?
— Da.
— Și a fost de acord?
— Întrebați-l.
— Andreea, nu ești sănătoasă.
Am închis ușa.
Seara, Răzvan a venit furios.
— Era nevoie s-o lași pe mama pe palier?
— Nu am lăsat-o nicăieri. Are apartamentul la doi metri.
— Ai făcut-o de râs.
— În fața cui?
— Nu despre asta e vorba.
— Ba exact despre asta este. Mama ta a descoperit că nu mai poate intra în casa noastră fără permisiune. Atât.
— Și dacă avem nevoie de ea?
— O sunăm.
— Dacă e o urgență?
— Îi deschidem.
— Dacă nu suntem aici?
M-am uitat la el.
— Dacă noi nu suntem aici, Mara nu rămâne singură în apartament.
N-a mai avut răspuns.
Am crezut că măcar problema cheii se terminase.
M-am înșelat.
Patru zile mai târziu lucram în sufragerie.
Mara era la grădiniță.
S-a auzit cheia în yală.
N-am reacționat imediat.
Am crezut că este Răzvan.
Ușa s-a deschis.
Florica a intrat.
Pentru câteva secunde nu am înțeles ce văd.
Apoi m-am uitat la mâna ei.
Cheia.
Nouă.
— Ce faceți?
— Am venit să iau caserola mea.
Nu m-am mișcat.
— De unde aveți cheia?
— Ce?
— Cheia asta. De unde o aveți?
Florica și-a ridicat bărbia.
— De la Răzvan.
Am simțit că mi se face frig.
— V-a făcut o copie?
— Este fiul meu. Normal că nu mă lasă fără cheie din cauza unei crize de-ale tale.
N-am certat-o.
N-am încercat să-i smulg cheia.
Am luat telefonul și l-am sunat pe Răzvan.
— Da?
— I-ai făcut mamei tale copie după cheia nouă?
Tăcere.
— Răzvan?
— Da.
— După ce ți-am spus clar că nu mai accept să intre aici?
— Andreea, discutăm acasă.
— Nu. Vreau să știu dacă ai făcut-o intenționat.
— Normal că intenționat. Cum voiai să fac o cheie din greșeală?
Florica mă privea aproape triumfătoare.
— Bine.
— Ce bine?
— Vorbim când vii.
Am închis.
În seara aceea, Mara dormea când ne-am așezat în bucătărie.
Am pus cheia mea pe masă.
— Nu mai vreau să locuiesc aici.
Răzvan s-a uitat la mine.
— Iar începi?
— Nu. Tocmai am terminat de început.
— Ce înseamnă asta?
— Vindem apartamentul și ne mutăm.
A râs.
— Unde?
— În altă zonă.
— Pentru o cheie?
— Nu pentru o cheie. Pentru faptul că soția ta ți-a spus că nu mai acceptă ca mama ta să intre în casă fără permisiune, iar tu ai făcut pe ascuns o copie ca să te asiguri că poate continua.
— Nu mă mut de lângă părinții mei pentru că tu nu te înțelegi cu mama.
— Atunci avem o problemă.
— Tu ai o problemă.
— Posibil. Și o voi rezolva.
În zilele următoare n-am mai discutat.
Am început să caut.
Nu puteam vinde singură apartamentul comun și nici nu voiam să fac teatru cu lucruri pe care nu le puteam decide fără el.
Dar puteam afla ce variante aveam.
Am cerut informații despre credit.
Am calculat cât ne-ar rămâne după vânzare.
Am verificat chirii.
Răzvan mă vedea seara cu laptopul deschis.
La început făcea glume.
— Ai găsit vila perfectă?
Nu răspundeam.
După o săptămână nu mai glumea.
— Chiar cauți apartamente?
— Da.
— Și ce faci dacă eu nu vreau să vând?
— Atunci găsim altă soluție pentru partea mea. Dar eu nu mai trăiesc perete în perete cu mama ta.
— Și Mara?
— Vine cu mine.
— Nu hotărăști tu asta.
— N-am spus că hotărăsc singură. Am spus că nu mai rămân aici.
A doua zi Florica a venit la ușă.
De data aceea a sunat.
Răzvan era acasă.
I-a deschis.
— Am venit să vorbim ca oamenii.
S-a așezat în sufragerie.
— Am înțeles că vrei să-mi iei băiatul și nepoata și să plecați de aici.
— Nu vă iau nimic.
— Din cauza mea vreți să vindeți casa.
— Nu. Din cauza faptului că în casa asta nu există limite.
— Eu am crescut un copil. Știu mai bine decât tine unele lucruri.
— Posibil. Dar Mara este copilul meu.
— Și al lui Răzvan.
— Exact.
Florica s-a întors spre el.
— Spune și tu ceva.
Răzvan a tăcut.
— Răzvan?
— Mamă, trebuia să bați înainte să intri.
Florica s-a uitat la el de parcă îi vorbise altcineva cu vocea fiului ei.
— Ce?
— Trebuia să bați.
— După tot ce am făcut pentru voi?
— Nu are legătură.
— Ba are!
S-a ridicat.
— Femeia asta te-a întors împotriva familiei tale.
Răzvan a strâns maxilarul.
— Andreea este familia mea.
Florica a rămas nemișcată.
Eu la fel.
Nu pentru că o singură propoziție rezolva ceva.
Nu rezolva.
Răzvan îi dăduse cheia după ce îi spusesem clar ce însemna pentru mine. Asta nu dispărea pentru că, în sfârșit, reușise să-i spună mamei lui ceva ce trebuia să-i spună cu ani înainte.
Florica a plecat.
Cheia însă a rămas pe măsuța din hol.
O pusese acolo înainte să trântească ușa.
Răzvan a luat-o.
— O să mai aibă cheie doar dacă suntem amândoi de acord.
— Nu mai vreau să locuiesc aici.
A închis ochii o secundă.
— Știu.
Asta a fost partea pe care, în sfârșit, a înțeles-o.
Nu mai negociam accesul Floricăi în apartament.
Negociam dacă mariajul nostru mai putea funcționa.
Apartamentul nu l-am vândut imediat.
Aveam credit, acte și un copil de patru ani. Viața nu se mută într-o după-amiază doar pentru că ai avut o revelație în sufragerie.
Dar câteva luni mai târziu ne-am mutat.
Nu la sute de kilometri.
La douăzeci de minute cu mașina.
Suficient cât vizitele să devină vizite.
Florica nu a primit cheia.
Prima dată când a venit, a sunat la interfon.
Mara a fugit spre ușă.
— E mamaie!
M-am uitat la Răzvan.
El s-a ridicat și a apăsat butonul de deschidere.
Apoi s-a întors spre mine.
— Am întrebat-o înainte dacă poate veni.
Am dat din cap.
Nu devenisem brusc o familie fără probleme.
Nici Florica nu se transformase peste noapte.
Încă avea păreri.
Încă încerca uneori să-i spună Marei ce „ar trebui” să facă mama ei.
Diferența era că nu mai putea intra cu cheia ca să-și impună părerea în propria mea casă.
Iar când uita limita, Răzvan nu-mi mai spunea:
— Mama așa e ea.
Îi spunea ei:
— Mamă, ajunge.